Amenda de la viata

Ştiţi care e culmea amenzii? Sa iei amenda pe RATB într-o zi când ai urcat în troleu vorbind la telefon, cu o geanta în mana, cu cealaltă în ghips. Mana în ghips era dintr-un accident de munca, nedeclarat, făcut într-o zi în concediu fără plata… Si bineînţeles deplasarea si  apelul telefonic – aţi ghicit – în interes de serviciu. In plus toate astea se întâmplau într-o zi de concediu medical…

Deci, unde am greşit? Mergând înapoi pe firul evenimentelor, logic ar fi fost sa nu fiu la serviciu într-o zi de concediu fără plata, nu ? NU, greşit! Asta e viata si trebuie sa ne împacăm cu ideea: mai pierdem, mai câştigăm, mai pierdem, mai pierdem , mai pierdem … Dar capul sus ca vine ziua de mâine şi nu vezi pragul; ca asta a fost doar începutul.

A urmat o schimbare de decor, un act doi dramatic. Lucrurile merg din ce în ce mai prost sub presiunea de a le face sa meargă mai bine. Se pare ca schimbarea serviciului într-un moment de criza nu a fost cea mai buna decizie.  Nu am luat niciodată în calcul posibilitatea de a merge atât de prost. Din anumite motive am fost nevoit sa închei colaborarea cu firma respectiva şi mi-am trezit acasă într-un moment de criza în care am fost invitat la 3 interviuri în 3 luni în urma aplicării la peste 50 de joburi. Deja ma consider ca norocos ca după 3 luni am reuşit sa ma angajez.

Tind sa cred ca aceasta criza este o invenţie bine pusa la punct. Este o şmecherie financiara special destinata sărăcirii celor săraci şi îmbuibării celor bogaţi.

Am luat amendă, am luat amendă de la viată. Asta e cea mai scumpă. Nu ne dăm seama cat de vulnerabili suntem pana când nu ajungem de partea cealaltă. In partea în care nu credem niciodată ca vom ajunge. Sunt tot felul de greutăţi prin care viata te pune la încercare. Unele le rezolvam uşor, altele le amăgim şi le ocolim fără cuvinte, de unele ne ferim – nu sunt ale noastre, de altele ne lovim şi cădem uimiţi. Uimiţi, cu ochii de copil, mari şi inocenţi.

Drumurile orasului

Exista metrouri şi WC-uri. Ce nu ştiţi ce este acela un WC? He, he, termenul l-am auzit demult de pe când mergeam cu primele autobuze DAF 104 şi, celelalte autobuze, mai vechi erau WC-uri…

Deci cum va spuneam exista metrouri şi jafuri de-alea vechi… pictate cu grafiti. Sunt curios, care o fi istoria picturilor?! Am încercat şi eu să îmi omor cum pot mai bine timpul îndelungat petrecut in subteran zilnic şi, prima distracţie a devenit, evident, studierea figurilor celorlalţi oameni… Atâtea figuri interesante! Cat timp nu eşti prea insistent, nu eşti băgat in seama, şi reciproca e valabila. A doua distracţie, mai puţin invaziva, a fost ascultatul de muzica la MP3. Sau cel puţin, am încercat, pentru ca in WC e un zgomot infernal, ca se merge cu toate geamurile deschise. Parca ar fi o hala industriala de pe vremea comuniştilor unde eşti pus la munca silnică fără antifoane într-o temperatura sufocanta şi o mizerie ciudata şi eşti ameninţat: munca sau puşcăria. Si culmea (!) oamenii merg de buna voie in metroul asta infect, cu bari unsuroase şi linoleu mizerabil… chiar şi eu, şi mai dam şi bani pentru asta. 😀

Deci o data ce privitul la figurile oamenilor a devenit plictisitor am încercat să ascult muzica la căşti. Misiune imposibila. Daca nu se termina bateria in singurul moment de liniştite într-o staţie, este un zgomot atât de insistent de Madona suna ca Metallica. De fapt cine a proiectat metroul era cu siguranţă fan heavy metal… şi cu siguranţa asculta totul la maxim. E ca şi cum ai trage cu o arma in spaţiu închis. Ma gândeam serios să mii caut nişte căşti mai sofisticate ce anulează zgomotul ambiant. M-am lăsat repede păgubaş – preţul este prohibitiv… peste 100 de euro cele mai ieftine. Cineva mi-a sugerat nişte dopuri de urechi. Nu pare rea ideea!

Intre timp lipsa de ocupaţie da idei năstruşnice…

Si cum n-am mai făcut sport cam de multişor iar vecinii mei „cumsecade” mi-au spart iar rotile de la bicicleta, am inventat altceva. 🙂 Mi-am luat trotineta! =))

Daca la 28 de ani m-am suit pentru prima oara pe role si am fost „infectat” definitiv acum, la 35, m-am suit pentru prima data pe trotineta. Inca nu ştiu dacă încerc să impresionez pe cineva sau chiar pe mine însumi, dar senzaţia e grozava. Am mers şi la serviciu „calare”. Are un singur impediment, acelaşi ca la mersul pe role şi bicicleta, şi anume ca ajungi cam transpirat, si asa înfierbântat nu prea e o imagine office. Dar trotineta poate fi pliata din trei mişcări şi poti sa o iei in metrou. Deci un pic de sport şi drum prin Bucureşti. O baba mi-a zis ca sunt idiot ca de-aia merg la vârsta asta pe trotineta. Ma luasem de javra ei ca nu o ţinuse cum trebuie şi ma lătrase pana s-a asmuţit la mine un dulău maidanez. Am ezitat să o mai iau prin parc. Din păcate asta este un exemplu de cultura tipica a poporului nostru. Daca încerci să ieşi puţin din limitele „normale” eşti idiot. Da eşti idiot dacă încerci să mergi pe bicicleta, pe role, pe trotineta sau orice altceva ce poate duce la reducerea poluării şi poţi face un pic de mişcare. Mentalitatea noastră ne-adus aici şi ne îngroapă in continuare într-o peşteră întunecată de ignoranta şi proasta creştere, ce să mai vorbim de incultura şi politicieni…

Zâmbiţi, mâine poate nu va fi mai rău! Drum bun tuturor!

we can never see past the choices we don’t understand

Putem vedea în viitor?

Cel mai bun mod de a iţi conduce viata este sa faci planuri în avans. Nu poţi lăsa toate lucrurile sa meargă de la sine ca nu e productiv… şi oricum când ne organizam pare ca suntem noi în control şi nu ca viata ne conduce.

Un bun prieten spunea ca nu se simte bine dacă nu are una doua săptămâni planificate dinainte şi se gândeşte deja pentru următoarele doua! Asta da organizare – defect tipic german. Pentru mine, asta e un ideal… cam greu de atins, dar eu încerc mereu.

Planificarea este cheia succesului. Planificarea este un fel de mini-prezicere a viitorului. Este de fapt aplicarea experientelor personale in a cuantifica desfăşurarea unor evenimente care ne interesează.

Exemplu: sa ziceam ca vrem sa planificam o ieşire în parc – nimic mai simplu: trebuie verificat numărul de participanţi, stabilita locaţia şi echipamentul. Toate elementele  enumerate sunt variabilele: luate separat nu prezintă variaţii dar împreună încep sa acuze nuanţe şi afinităţi. Adică, dacă exista mai multe locaţii posibile, atunci o anume locaţie poate sa dicteze o parte din echipament, de asemeni participanţii pot avea preferinţe asupra echipamentului şi a locaţiei de desfăşurare. Apare deci, din legarea variabilelor, o condiţionare reciproca a întregului sistem. Arta este sa acţionăm asupra acelor legături care pot translata întregul în zona dorită.

Aici intervine experienta anterioara; succesul planificării este dat de numărul şi acurateţea variabilelor identificate şi de dibăcia arătată în negocierea diverselor legături intre acestea. De exemplu ştim ca un copil se lasă influenţat de o dulciuri: “dacă mergem în parcul cutare iţi iau o îngheţată”. Nu înseamnă ca se lasă corupt asa de uşor, doar ca mersul în acel loca care ii era, poate, indiferent şi cu îngheţata promisa face un compromis acceptabil.

Si acum, ca am ajuns la compromis, sa detaliem puţin. Negocierea este finalizata de atingerea unui compromis acceptat de ambele parţi participante. Doar ca unele negocieri sunt instabile şi de aceea au fost inventate contracte şi legi. Oamenii se schimba, uneori insesizabil, dar asta îşi pune amprenta asupra comportamentului. Din diverse motive (moda, plictiseala, rutina, câştigul prea uşor, sau prea greu) reacţia la stimuli cunoscuţi se modifica şi astfel anumite aranjamente nu mai sunt la fel de bine privite ca la început. Se cere un exemplu: iată un contract simplu – o femeie la cumpărături de … pantofi. Noi, bărbaţii suntem victime inofensive prinse în vâltoarea momentului:

“Iţi plac ăştia? Nu au botul prea lung? Nu sunt prea roşii? Aia sunt grozavi dar nu au mărimea mea, pe ăştia nu am la ce sa ii asortez.” Ce sa faci dacă spui da… eşti mâncat, dacă spui nu … aşişderea. Negocierea e dura si de durata.[…] La un moment dat compromisul e atins! Se face tranzactia toata lumea multumita: bugetul a fost depasit, cumparatoarea si vanzatorul multumiti deopotriva. Ajungem acasa si ceva s-a schimbat (!) pantofii nu mai sunt asa de frumosi ca in magazin, se instaeaza criza, deziluzia si panica, nu sunt frumosi!!! De ce naiba i-am luat! Si am mai dat si o gramada de bani pe ei. (Atentie toate aceste lucruri sunt fictiune sau cel putin sunt inspirate din viata unei vedete de serial siropos care a decedat prematur acum multi ani…) Dar ce s-a intamplat? Motivele sunt diverse si de fapt nu au nici o legatura cu realitatea, poate lumina e diferita, poate picioarele s-au umflat?!

Cert este ca a intervenit o translaţie a întregului sistem de variabile care a stricat echilibrul compromisului! Aici este problema, sistemul de legături dintre variabile a  suferit o modificare, iar negocierea trebuie sa fie din nou reluata.

Dar sa revenim la planificare: ne poate ajuta sa vedem în viitor? Mi-a plăcut un citat din Matrix, care este trecut ca titlu al monologului de fata. Recunosc ca este puţin scos din context dar sensul este pe deplin păstrat. Nu putem vedea (în viitor) mai departe de alegerile pe care nu le înţelegem. Adică nu nu putem planifica o desfăşurare de evenimente dacă nu am înţeles pe deplin fenomenul şi, mai ales, dacă nu ne-am asumat răspunderea pentru lucrurile ce au sa decurgă din acţiunile noastre.

Dar cum lucrurile au tendinţa sa meargă din prost în mai prost, singura alegere ce ne rămâne la dispoziţie este sa planificam soluţii de reparare a lucrurilor care pot merge prost. Aplicând regula încă o data, repararea lucrurilor care merg prost, poate de asemenea, sa fie un dezastru. Asa ca, ce ne rămâne, este sa eliminam,  pe cat posibil, variabilele nesigure.

Singurul mod în care putem sa evitam legile lui Murphy este sa ne lăsam purtaţi de ele:

“Atâta timp cat nu îţi pasa unde eşti, nu te poţi rătăci”.

Adică planificarea nu trebuie sa fie o încercare de schimbare a viitorului, ci doar o modalitate de a ii da substanţa şi de a îl menţine într-o zona cunoscuta, în care experientele personale ne pot ajuta la luarea deciziilor.

Asa deci, spor la planificări şi nu încercaţi sa schimbaţi viitorul, ca este nerecunoscător se întoarce împotriva voastră!

Unii traiesc si altii viseaza

Îmi doresc de când eram copil si priveam la jocurile olimpice de iarna pe la televiziunile de la ruşi sa merg la schi. Dar pana acum n-am ajuns. 🙁  N-am schiat niciodată. De ce? Nu ştiu. Cred ca n-am avut ocazia, sau mai rău nu mi-am creat niciodată ocazia. In principiu eu sunt de vină! Dar poate chiar cu aceasta ocazie mi-am promis solemn sa rezolv aceasta situaţie.

Sunt încurajat de colegi si prieteni… acum ca încă sunt vătămat cu cotul meu înţepenit. Unii pleacă la escalada la gheaţă. Alţii merg la schi si mă suna de pe pârtie.

Hm… câtă vreme n-am încercat nici nu poate sa îmi para rău – ce-am avut si ce-am pierdut?! =)) Pe cine păcălesc eu… nici eu nu cred! DA, ÎMI PARE RAU CA NU SUNT AZI SI EU LA SCHI!

Si ca sa fie tortura mai dulce îmi si face cu mana de pe pârtie :))

Salut de pe partie
Salut de pe partie

S-a razbunat, nemernicul!

Fatalitate, chiar in ziua cea mai urâtă din ultimele zile: lapoviţă si ninsoare si un vââânt cum nici la ruşi nu s-a mai văzut!

Si ce-a mai nins azi! Ce frumos, ca in basme! Brr, dar ce frig! Mai târziu, după prânz s-a mai potolit si s-a pus sa bata vântul. De când ne-am mutat cu firma in sediu nou, in Dimitrie Pompei, avem privelişte… suntem la etajul 1, asta nu e aşa grozav, in schimb avem vederea in fata clădirii, adică pe sub geamul nostru (cât tot peretele de mare) trece tot traficul. Maşini si persoane, nu scapă nimic neobservat. Cel puţin aşa a fost pana ne-am mai obişnuit cu locul. Acum prindem doar “crema”, ca de, ne-am experimentat si noi, si cum suntem doar băieţi in departament… se înţelege, se lasă si cu comentarii picante. 😉 A fost recunoscută, cu un pic de invidie, şi de alţii poziţia noastră “strategică”.

Clădirea noastră fiind aproape de alta cam la fel de înaltă se întâmplă un fenomen ciudat. Se face intre cele doua clădiri un curent de aer teribil. Si după cum azi a fost si vânt puternic s-a cam bătut recordul la umbrele rupte in zonă…

Înainte să plec azi spre casa urmăream cum vântul duce apa râuri, râuri prin băltoci.

De când ne-am mutat in noul sediu, cred ca fac cel mai puţin, din toată firma, de la munca pana acasă. Merg doar cu tramvaiul din Dimitrie Pompei pana in Tei . Câteva staţii si mai ales ca tramvaiul are linie separata de şosea… nici după trafic nu mai stă. Aşa că dacă pierd un tramvai nu e foc. Nici nu mă mai stresez să mai alerg in faţă maşinilor la intersecţie să nu îmi plece de sub nas…

Dar azi s-a răzbunat, nemernicul, pe vremea asta câinoasa, tocmai acum s-a găsit să cadă un cablu pe tramvai si sa se oprească cu o staţie mai devreme de a urca eu in el. Colac peste pupăză abia ratasem un altul pentru ca staţia era goală. Nu părea prea frig, avem mănuşile groase la mine, fes pe cap, glugă la geacă. Dar după vreo 40 de minute nu mai părea aşa de cald… Am îngheţat ca un r—t! Si asta cu ochii la tramvaiul care era “agăţat” la vreo 3-4 sute de metri de staţie.

Noroc de un coleg cu maşina ca m-a salvat si m-a scos in civilizaţie…

Tramvaiul cred că m-a simţit ca merg doar puţin in fiecare zi si sunt prea relaxat că ajung repede acasă si m-a pândit el ce m-a pândit si când m-a prins … s-a răzbunat!

Bineînţeles ca toate tramvaiele care se duceau la capat nu se mai intorceau… cu motiv de data asta! Stie Murphy ce zice! 😉