Amenda de la viata

Ştiţi care e culmea amenzii? Sa iei amenda pe RATB într-o zi când ai urcat în troleu vorbind la telefon, cu o geanta în mana, cu cealaltă în ghips. Mana în ghips era dintr-un accident de munca, nedeclarat, făcut într-o zi în concediu fără plata… Si bineînţeles deplasarea si  apelul telefonic – aţi ghicit – în interes de serviciu. In plus toate astea se întâmplau într-o zi de concediu medical…

Deci, unde am greşit? Mergând înapoi pe firul evenimentelor, logic ar fi fost sa nu fiu la serviciu într-o zi de concediu fără plata, nu ? NU, greşit! Asta e viata si trebuie sa ne împacăm cu ideea: mai pierdem, mai câştigăm, mai pierdem, mai pierdem , mai pierdem … Dar capul sus ca vine ziua de mâine şi nu vezi pragul; ca asta a fost doar începutul.

A urmat o schimbare de decor, un act doi dramatic. Lucrurile merg din ce în ce mai prost sub presiunea de a le face sa meargă mai bine. Se pare ca schimbarea serviciului într-un moment de criza nu a fost cea mai buna decizie.  Nu am luat niciodată în calcul posibilitatea de a merge atât de prost. Din anumite motive am fost nevoit sa închei colaborarea cu firma respectiva şi mi-am trezit acasă într-un moment de criza în care am fost invitat la 3 interviuri în 3 luni în urma aplicării la peste 50 de joburi. Deja ma consider ca norocos ca după 3 luni am reuşit sa ma angajez.

Tind sa cred ca aceasta criza este o invenţie bine pusa la punct. Este o şmecherie financiara special destinata sărăcirii celor săraci şi îmbuibării celor bogaţi.

Am luat amendă, am luat amendă de la viată. Asta e cea mai scumpă. Nu ne dăm seama cat de vulnerabili suntem pana când nu ajungem de partea cealaltă. In partea în care nu credem niciodată ca vom ajunge. Sunt tot felul de greutăţi prin care viata te pune la încercare. Unele le rezolvam uşor, altele le amăgim şi le ocolim fără cuvinte, de unele ne ferim – nu sunt ale noastre, de altele ne lovim şi cădem uimiţi. Uimiţi, cu ochii de copil, mari şi inocenţi.

Al 5-lea

Vrând sau nu, am ajuns sa îmi ating limitele fizice. Cred ca ar trebui sa fiu mai atent.

Sunt dezamăgit, asta este primul ghips non-sport. Ordinea ghipsurilor a fost cam asa:

  1. baschet – glezna dreapta – fractura(fisura) de maleola
  2. role – genunchiul stâng – entorsa
  3. role din nou – încheietura mâinii drepte – entorsa uşoară
  4. escalada, sac de box – cot mana stângă – epicondilită
  5. patent + şurub – încheietura mâinii drepte – tendinita

Chiar este în afara regulii. Hm… patent – sunt dezamăgit. Nimic spectaculos!!! De fapt, asta este povestea mea din ultima vreme. Nu am mai făcut nimic spectaculos, interesant, am uitat sa ma distrez, mai rău, am uitat cum e sa te distrezi… iarna asta posomorâtă m-a doborât. De când s-a stricat vremea şi n-am mai putut scoate bicicleta, n-am mai făcut mişcare mai deloc. Si asta a început sa se simtă.

Din lista de sporturi (!) de mai sus lipseşte bicicleta. Din toate sporturile indragite de mine, se pare, bicicleta este cel mai puţin dăunătoare. Si cred ca observaţia e pertinenta. Prin comparaţie cu mersul pe role, în primul rând, diferă mărimea rotii, ceea ce este relevant la mici obstacole. La o roata, după părerea mea, mărimea obstacolului care pune probleme este direct proporţională cu raza rotii. Dar mai sunt şi alte diferenţe intre cele doua:

Pro bicicleta

  • poziţia la bicicleta este mult mai comoda, la urma urmei stai aşezat pe sa
  • nu ai nimic legat iremediabil de picioare, poţi intre anumite limite, sa te salvezi punând picioarele jos.
  • exista în cazul bicicletei o frână, care nu strica aspectul şi este chiar foarte eficienta.
  • se poate face offroad, nu eşti limitat la asfalt
  • se pot sari mult mai interesant bordurile 😀
  • poţi sa ai far şi stop, se poate prelungi plimbarea şi pe seara târziu
  • ai şi claxon…
  • se pot atinge viteze mai mari
  • poţi pleca “calare” direct de acasă – deşi aici e uşor discutabil – dar e mai uşor sa mergi pe sosea.

Pro role

  • în primul rând câştigi la aspect – rolele sunt mai “cool”
  • apoi e diferenţa de senzaţie, adrenalina nu se compara cu mersul pe bicicleta.
  • consumul de calorii e evident mai mare
  • nu ai interdicţie în anumite parcuri
  • poţi sa le iei în rucsac şi sa le arunci în portbagaj şi le ai uşor la dispoziţie
  • nu în ultimul rând diferenţa de preţ e net în favoarea rolelor

Deja ma vedeam în parc… vrabia mălai visează! După cum va spuneam la început acum sunt în ghips, fără nici o speranţă sa ajung prea curând la mişcare nici în aer liber, nici la sala.

Ultimul ghips e, pe departe, un disconfort major. Eu sunt dreptaci şi acum am chiar mana dreapta imobilizata. Sunt prinse în ghips şi încheietura şi palma, rămânând libere doar vârfurile degetelor şi degetul mare. Diagnosticul este tendinita exterioara antebraţ drept.

Mai ciudat e chiar modul în care a apărut: prima manifestare a fost sâmbătă dimineaţa când m-am trezit pe la 6 şi nu îmi mai găseam locul. Când m-am dezmeticit mi-am dat seama ca doare cam ciudat, asa, a ghips… deh am deja experienţă! M-am îmbrăcat şi direct la Floreasca, unde am observat cu uimire ca aveam cont, deja! Pe la 7.35 aveam deja ghipsul la mana… pentru 14 zile!!!

Partea cea mai caraghioasa parte e ca vineri seara nu aveam absolut nimic. Vorba ceea mâncat bine, băut bine, dimineaţa sculat mort… De apreciat este doar un mic concediu neprogramat, ca de odihna oricum aveam nevoie.

Deci primul ghips non sport… 🙁 Singura cauza plauzibila este un patent pe care l-am folosit pentru a strânge  2-3 şuruburi – e adevărat într-o poziţie cam incomoda şi într-un mod foarte energic. Da, dar un biet patent?! Accident de munca!?!  Miroase a novice, trebuie sa las pe cei destoinici sa muncească…

toate lucrurile dupa care alergi cu disperare vin doar atunci cand nu le mai vrei

Ăsta este unul din acele gânduri adânci, adânci, izvorâte dintr-o adâââncă reflecţie asupra vieţii, la limita dintre somn si realitate. Dar cum adâncimea gândului nu poate fi măsurata decât vag – la fel de vag pot sa exprim si sensul afirmaţiei de fata. 😀

Daca nu v-aţi tăiat deja venele după fraza de mai sus … sa continuam!

După o duminica relativ plicticoasa – cumpărături la supermarket, desene animate, plimbare in parc cu piciul si iar desene animate – am avut o străfulgerare de inteligenţă latentă.

De ce lucrurile după care fugim mai abitir – mai abitir îşi măresc distanta de noi?

Las întrebarea la nivel de întrebare retorica, nu vreau sa particularizez.

Dar asta chiar este, in plan personal, rezultatul unei observaţii îndelungate. Prima dată când am întâlnit acest fenomen de îndepărtare progresiva a dorinţei a fost un banal ceas de mana. Dar nu unul oarecare! Eram încă in clasa a VIII-a si era imediat după revoluţie, când unul din colegii mei, al cărui părinte avea “ieşiri” in Turcia, a venit la scoală cu un ceas electronic cu 4(!) butoane si 7(!) melodii. Era un ceas deosebit: CASIO o bijuterie in ochii mei – curea metalica, cu totul si cu totul negru, avea alarma, diverse melodii piţigăiate (O Suzana, Clementine, etc. ), cronometru. Ce mai, o bijuterie! Mi-au rămas ochii si gândul la acel ceas! Poate nu după mult timp au apărut si pe la noi chinezării sau turcisme cum erau ele … si mi-am luat. Ghici cu ce m-am trezit in fiecare dimineaţa tot liceul? Bineînţeles cu un ceas cu 7 melodii… Nu acelaşi, să nu mă înţelegeţi greşit! Unul din lunga serie de ceasuri cu 7 melodii pe care le-am avut. 😀 Faza interesantă este ca nici unul nu s-a ridicat la nivelul ACELUI CEAS!!! Toate au fost ceva de umplutură. Atunci am înţeles ca nu mi-am satisfăcut niciodată si nici nu o sa reuşesc sa îmi satisfac vreodată acea dorinţa ascunsa… De fapt am senzaţia ca retrăiesc acel moment si dezamăgirea din urma lui la fiecare nou ceas pe care îl am!

Ca sa va dau o imagine completa a duminicii mele plicticoase, pot sa mai adaug si disconfortul celui de-al 4-lea ghips din viata mea. După cum spunea un prieten: arat mai vătămat decât sunt in realitate. Aşa si este, nu e mare lucru, doar un tratament banal la o banala de epicondilita la cotul drept. Partea proasta sau mai bine zis frustrantă este ca îmi pare ca nu o sa aibă efect la fel ca si procedurile de recuperare la care le-am făcut aproape degeaba timp de doua săptămâni (electro-stimulare, terapie cu laser, magneto-dia-dinamince, masaj cu ultrasunet). Aşa poate reuşesc sa explic in parte pornirea negativa de reflecţie asupra realităţii vieţii.

E = mC2

Energia se conservă adică este contanta, o demonstrează ştiinţa, si asta se poate aplica si in viata de zi cu zi.

E = Ec + Ep

Dar energia este formata din energie cinetica adică viteza si energie potenţială adică cat de sus si greu eşti. Sau altfel spus cu cat mai tare alergi după un lucru cu atât mai greu îl vei ajunge. Si cu atât mai puţin vei fi mulţumit de rezultat. Deci dorinţa plus satisfacţie egal constant.

Tot ce este bun este interzis, imoral sau îngraşă! Aiurea! Este conservarea energiei! Nu se poate bun si frumos sau  cuminte si deştept!

Cu puţin timp înainte de a începe sa scriu aceste rânduri am postat pe Messenger la status titlul acestui monolog imposibil. Prompt a venit un comentariu al unei prietene pe care îl trec aici in forma aproximativa:

„… mai degrabă sa-ţi zic eu cum nu prinzi nici un iepure deşi alergi numai după unul … ar trebui sa existe o lege pentru iepuri,dom’le, daca alergi numai după unul, pai sa se lase nene prins, ce mama naibii”

E adevărat, subscriu, si cu aceasta ocazie reînnoiesc ideea de a iţi face un blog al tău.

Daca fugi după doi iepuri nu prinzi nici unul, daca fugi după unul singur se aplica conservarea energiei si singurul iepure rămas, cumulează, prin lipsa, energia celui de-al doilea, si va alerga cu viteza turbo sau turbata 2 x viteza unui iepure neprins. Toată aceasta ecuaţie trebuie coroborată cu dorinţa de obţinere a rezultatului si cu satisfacţia.

Din păcate reciproca nu se aplica adică daca fugi de iepure, nu vine el după tine, ci te alearga… ursul! Adică de ceea ce ţi-e frica, de aia nu scapi! Ori cum ai da-o n-ai scăpare si nici satisfacţie. Dar parca prefer sa fug după un iepure idiot decât sa fuga după mine ursul!!!

Aşa ca aveţi grijă ce vă doriţi, să nu cumva să vi se împlinească!

Altfel … baftă si vânt din pupa!

În ce ne măsurăm existenţa?

Citeam fără ţinta pe un blog ce muzica place autorului si m-am gândit instinctiv la o lista scurta cu ce as asculta eu acum … Azi am ascultat în maşina Louis Armstrong aşteptam cu înfrigurare Gone fishing (versuri).

Mi se pare foarte relaxanta… Sa stai la peşte la marginea unei bălti liniştite fără griji. E un moment de pasiune; e interesant cum unii oameni fac din hobby o pasiune de viaţă. Din păcate am ajuns înainte sa vină melodia respectiva – că aşa e în viaţa – nu mereu este exact aşa cum îmi doresc si mai trebuie să mă mulţumesc si cu jumătăţi de măsură.

Revin cu întrebarea mea: în ce ne măsuram existenta?

  • în proprietăţi, avere, bani? (maşini, castele, terenuri)
  • realizări personale (job, familie, copii)
  • realizări deosebite (recorduri mondiale, etc.)
  • în momente de pasiune (hobbyuri, pasiuni)

Lăsând gluma la o parte se zice ca în viata trebuie sa plantezi un copac si sa construieşti o casa. Nu ştiu de ce…

Aşa deci … Hm n-am făcut nici una nici alta. Sincer regret mai mult ca nu am plantat un copac. Cat despre casa … asta într-adevăr pare o treaba foaaarte complicata. Am făcut acum câţiva ani o renovare apartamentului de 2 camere si mi s-a părut o chestie istovitoare, darămite o casa de la A la Z. Privesc mereu la emisiunile în care diverşi oameni renovează cate o casa mai deosebita sau au un proiect interesant. Toţi depăşesc bugetul si se chinuie îngrozitor; unii nu termina decât parţial dar toţi sunt marcaţi… toţi au un zâmbet, o realizare ce le sclipeşte pe faţa. Ce fericire este sa munceşti ca un rob si sa ramai lefter…

Eu cred ca importante sunt realizările materiale dar mai important în viata este modul în care se obţin, pasiunea si dăruirea pusa în joc. O viata împlinita poate sa fie si cu un job obişnuit si cu un salariu obişnuit într-o familie obişnuită fără limuzine si palate, dar pasiunea contează, fără pasiune nu prea merge!

Fiecare găseşte o pasiune în ceva: în munca, o jucărie, un sport. M-am cumpărat role la 29 de ani înainte sa ştiu sa le folosesc. 🙂 Sigur nu este o mare realizare dar la momentul respectiv am avut un sentiment deosebit. Am reuşit sa învăţ destul de repede sa patinez si la ceva timp sa pun si un genunchi în ghips si un an mai târziu si o mana. Deh, pasiune fără suferinţă nu se poate. Acum nu m-am mai dat demult dar nu as refuza o invitaţie la patinaj decât în cazuri extreme (ploaie, ninsoare, eclipsa de soare etc.). Mai nou m-a lovit pasiunea cu escalada, direct in cot! 😉 Dar m-a lovit atât de tare ca nici după 2 săptămâni de recuperare (electroterapie, magneto-diaflux, terapie cu laser si masaj cu ultrasunete)nu mi-a trecut! Acum încă am interdicţie la efort dar cum trec pe lângă panoul de escalada stau si mă uit ca un pici care nu a mai văzut…

Voi ce pasiuni aveţi ?