Fata in fata

Acum aproape 2 ani:

Ma pregatesc de interviu. Cu emotie si concentrare. Atent sa nu ma foiesc pe scaun, sa nu spun lucruri gresite, sa nu fiu prea familiar, sa nu spun lucruri prea critice despre fostul angajator. E al treilea interviu in aproape trei luni de cautari. Afara ploua din ce in ce mai tare. M-am trezit cu o durere de cap sinistra, am dormit greu, m-am trezit peste noapte dand vina pe pisica…

Mai citesc o data (a cata oara?) descrierea postului. O sa ma concentrez pe experiente similare, pe asemanari, voi da o mai mare importanta lucrurilor marunte dar cu relevanta pentru intrebarile angajatorului. Acest job ma atrage, imi da perspective – e o companie importanta. De cand am fost chemat la interviu am intrerupt studiul la materiile pentru urmatorul meu examen de certificare si m-am concentrat pe lucrurile care din descrierea jobului nu imi erau foarte familiare sau lucruri pe care le-am facut mai demult si nu mai sunt sigur pe mine.

Durerea de cap persista, caut un remediu si nu gasesc. Intr-o ultima sfortare mai citesc cateva notite din ultimele zile, inchizand ochii si incercand sa ma vad stand fata in fata cu intervievatorul si raspunzand la intrebarile sale. Ma intreaba numai lucruri la care stiu rapsunsul… brrr… am inceput sa visez! Trebuie sa ma pregatesc, trebuie sa imi calc o camasa, trebuie sa imi tai unghiile, sa nu uit ochelarii, sa imi iau la mine pix, doua CV-uri, umbrela ca ploua, e intr-o zona aglomerata si nu o sa gasesc parcare, mai bine chem un taxi.

Ma uit la ceas, e tarziu.

Ploua! N-am gasit taxi, am uitat ochelarii, e aglomerat si nu vreau sa intarzii. Sunt ingrijorat ca in zona respectiva e greu de gasit parcare.

Am ajuns! Am gasit o parcare cu plata, la urma urmei, e mai ieftina parcarea decat sa caut masina ridicata prin nu stiu ce margine de Bucuresti. E cam devreme, dar ma indrept catre locatie. Ploua tare si pare ca n-am destule maini sa duc si umberla si borseta si o mapa cu doua CV-uri. Ajung la receptie si cer voie sa mai astept pentru ca am ajuns prea devreme.

O domnisoara draguta ma primeste si mergem catre sala de interviu: “dupa cum v-am spus aveti un test asmanator cu cele de la Microsoft si un test de PI”. Urmeaza o discutie libera in care incerc sa explic discret de ce nu mai sunt la fostul angajator si cum am ajuns sa stau acasa cautand de munca. Este o persoana receptiva si nu insist. Discutia este agreabila si se termina pe un ton optimist, este o echipa mare la IT. La acest job oportunitati de promovare nu prea sunt, dar eu sunt optimist: “imi pot continua dezvoltarea ca trainer”.

Raman singur, eu si cateva foi pe care trebuie sa bifez raspunsurile.

Mi-a luat cu cateva minute peste o ora si mi s-a parut foarte greu. Intrebrile aveau aria de acoperire peste descrierea jobului, intrebari lungi de la jumatate de pagina pana la una intreaga. Desi nu am nevoie de ochelari permanent, acum chiar mi-ar fi trebuit. Spre final mi-a revenit durerea de cap.

S-a terminat, am iesit din nou in ploaie. Sunt dezamagit, testul a fost greu, voi primi raspuns abia peste 2 saptamani. As fi dorit sa stiu rezultatele. Sa stiu macar cum am raspuns. Va trebui sa nu ma gandesc la asta. Sigur va mai apare un alt job si pentru mine.

Acum o saptamana-doua:

Este 9 fara 5. Merg repede, nu trebuie sa intarzii, azi am interviu. Unul dimineata si unul seara. Mi-au facut ziua praf… Am pus muzica in casti si trag mereu cu ochiul la masini, ca nu prea e trotuar si merg pe carosabil. Strada pare si mai lunga. Ma latra cainii, cand merg pe langa gard.

In sfarsit ajung; e trecut de 9, nu imi place sa intarzii, dar cred ca nici candidatul n-a ajuns, ca e cam departe aici.

Deschid repede calculatorul sa dau print la cateva intrebari pe care le-am scris pe telefon in metrou. Nu am prea avut timp sa ma pregatesc pentru interviul asta…

Suna la usa. Deschid. Un tip speriat in cadrul usii:

-Firma “Cutare”? Am venit pentru interviu…

-Da, buna dimineata, poftiti, va rog!

Principiul un om – o drama

Salut! Ce mai faci? Bine? Bine-bine sau doar asa… bine?! Instinctiv suntem optimişti, doar mimica ne trădează.

Am primit azi pe messenger un link Poetul din gara Sinaia. Nu sunt sigur dacă sa il încadrez la spam, şantaj sentimental, exagerare jurnalistica sau la un strigat de ajutor disperat. Sincer n-am avut răbdare sa citesc pana jos pentru ca stilul epistolar nu m-a prins (bila neagra pentru jurnalist), dar am rămas cu o întrebare nespusa.

Cu ce au greşit unii oameni? Într-adevăr sunt unii năpăstuiţi de soarta.

Dar tu ce mai faci? Bine? Bine – bine? Sau doar asa… bine.

Sigur, fiecare ne dorim la mai bine. Si aceasta dorinţă de obicei maschează o nemulţumire. Avem un reper negativ la care ne raportam pentru a stabili un standard viitor, un ideal. Propriile experiente şi obişnuite dictează punctul de plecare pentru acest standard. Acest punct este însa flexibil dacă ne raportam la o masa mare şi eterogena de oameni. In mare măsură depinde de educaţie, vârsta, sex, tara, caracteristici geografice, etc. Daca, studenţi fiind, ne complăceam într-o atmosfera aglomerata, înghesuită, temporara, ca mai apoi sa ridicam standardele la 2-3 camere, vila, maşină si vacante in tari străine. Realizare tutor acestor năzuinţe depinde in cea mai mare măsură de buget. Fiecare are voie sa viseze si ne putem imagina palate si excursii spatiale, dar redevenim pământeni când facem câteva calcule simple. 😉 Aici se creează echilibrul intre idei si realitate. Unii ţin cont de realitate, alţii încetează sa mai spere si doar visează. Unii au bafta, alţii nu. Cu ce au greşit unii?  Dar aţi auzit pe cineva ca e fericit?

Faci bine? Bine-bine? Sigur? :)) Vezi, in fiecare este cate un mugure de nemulţumire. Doar modul cum reacţionăm la acea nemulţumire ne deosebeşte.Care este ultima “drama” pe care ati suferit-o?

De cate ori vi s-a închis excel-ul din greşeală si s-a dus pe apa sâmbetei toată munca de 2-3 ore sau chiar mai mult? Asta nu e o drama? De cate ori nu v-aţi rupt degetele pe tastatura ca nu iese nu ştiu de planşă din ultimul joc la moda? Ati făcut pana de cauciuc in Bucureşti mergând pe drum drept, când şoseaua se casca flamanda sa rupă maşina in doua? Drame mai mici sau mai mari toate sunt dramele momentului.

Când stam de vorba cu prietenii, tendinţa naturala este ca fiecare sa se “laude” cu propriile lui drame.

Dar când ne nimerim fata in fata cu cineva care are chiar o drama in toată puterea cuvântului ce facem?

Compasiunea si dorinţa de a ajuta persoana respectiva ne cuprinde, apoi il îndrumăm cu sfaturi si idei de rezolvare considerând ca asa ceva noua nu ni se poate întâmpla.

Si nu e corect, toată lumea se pricepe la sfaturi postfactum! Câteodată putem ajuta si chiar o facem dar în final fiecare trebuie sa îşi poarte crucea şi sa îşi ducă destinul mai departe.

Doar perseverenta şi răbdarea înving mereu. Noi alegem dacă merita preţul; adică dacă rezultatele justifica efortul depus.

Bafta, răbdare şi s-auzim de bine! Biine, biine!!! Nu doar asa… bine!

Despre prieteni

Cu băiatul in parc: discuție intre puști.
-Vrei sa fim prieteni?
-Stai sa mă dau pe tobogan.
[…]
-Eu am cinci ani jumate, tu?
-Eu am 6 ani si 5 luni, anul asta merg la școală.
Si așa au devenit prieteni… Si s-au jucat jumătate de ora împreuna.

Oare noi, cei mari, ne am pierdut abilitatea de a ne face prieteni? Pierdem din prietenii vechi pe măsură ce trece timpul si prieteni noi ne facem mult mai greu.
Discuție cu un prieten cu care un m-am mai văzut de ceva timp:
-Salut, ce mai faci, când mai ieșim la o bere?
-Pai pe săptămâna viitoare …
Si trece timpul, o săptămână, o luna, poate si sunt nu sunt an, poate mai mult!
Munca-acasă, acasă-munca si cu putin ghinion câteva ore pe drum zilnic si timpul trece.
Despre prietenii pierduți am mai vorbit, prietenia e ca un dans sincron, daca unul nu mai simte muzica, nu mai merge. Si nici cu de-a sila un merge.
Cat trăim tot învățăm, si cel mai greu si trist e sa învățăm sa pierdem. Trebuie, sa ne obișnuim sa pierdem cate o cheie, cate un telefon, cate un hard plin cu poze. Lucruri mai mici sau mai mari, toate cu valoare sentimentală.
Țin minte ca la un moment dat am rătăcit un ceas de mana. Nu era nou, nu era scump dar mă învățasem cu el, nu eram pregătit sa renunț la el si primul gând a fost ca am fost furat. 😀 He, he, mintea mea a ignorat faptul ca ceasul era vechi ca ii mai schimbasem cureaua o data si ca avea un telescop mai sensibil si cureaua mai scăpa cate o data. Din principiu sunt atent cu lucrurile mele si nu le pierd.
Cu relațiile interumane e mai complicat trebuie sa mai învăț ceva: sa nu îmi mai pese de prietenii pe care ii pierd. Pentru ca de fapt nu numai eu pierd. Reciproca e mereu adevărată si ei pierd. Poate chiar mai mult decât mine. Dar daca ei nu observa, nu merita efortul sa le fie explicat. Din păcate reciproca e iar aplicabilă si eu pot sa cad in aceeași greșeală.
Deh, eu sunt hotărât sa îmi asum riscul.

Greierele şi furnica – două versiuni

Poveste culeasa din popor (a se citi de pe mail) – trist dar adevărat. Interesanta este lipsa unui personaj justițiar.

VERSIUNEA ELVEȚIANĂ

Furnica muncește din greu toată vara în arșiță.

Își clădește casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.

Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.

Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.

Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat

SFÂRŞIT

VERSIUNEA ROMANEASCA

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.

Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.

Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.

Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.

Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.

Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldură într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.

Românii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.

Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească “cât se cuvine”.

Se organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.

Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.

Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz.

Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.

Impozitele furnicii sunt mărite şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.

Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.

Furnica pleacă din România şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia economică.

Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.

Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga.

Cântăreţul Ickxsulescu compune cântecul “Furnică, opreşte-te!”

Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.

Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.

Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 50 milioane de euro.

Greierele moare de supradoză cu etnobotanice.

Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.

Casa este invadată de o bandă de gândaci tuciurii, emigranţi.

Gândacii organizează cămatăria, prostitutia, taxele de protectie, traficul de droguri şi terorizează comunitatea.

Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a României.

Forget the stupid smile, tomorrow’s allready here!

Sunt eu pesimist? Mi s-a spus ca da. Si, poate, pe buna dreptate! Eu prefer sa ma consider un optimist … prea bine informat. Sunt dezamăgit de mine… sunt prea credul. Acest cuvânt ma supăra de cate ori îmi era atribuit, de mic copil, părinţii mi-au spus şi eu, în loc sa iau aminte, ma supăram. Da, sunt un credul, un fraier sincer. Sunt sincer şi ma simt înşelat. Am fost înşelat şi sunt derutat. As vrea sa pot sa am încredere în oameni şi în continuare sa nu ma schimb.

Împotriva îmi este chiar modul în care eu am fot crescut, educat şi în care eu cred cu tărie. Cel mai simplu şi mai clar principiu al meu este ce ţie nu-ţi place altuia nu face. Si îmi place sa cred ca reuşesc acest lucru. Cel puţin asta îmi doresc. Eu cred în oameni şi în cuvinte, cred în jurăminte şi promisiuni. Dar am început sa ma îndoiesc. Si nu cred ca este o excepţie care întăreşte regula. Ci am senzaţia ca sunt singurul sau printre putinii care încearcă sa se tina de o regula de un principiu învechit, inutil. Eu sunt cel care sta la coada când toţi ceilalţi se baga în fata. Si cu fiecare individ care încalcă regula in fata mea încep sa ma îndoi dacă eu sunt cel care are regula buna.

Ma gândeam zilele trecute când, citind o poveste pentru cel mic, ii urmăream reacţiile la cuvintele pe care nu le ştia. Cat de mult s-a schimbat limba, cuvinte care erau pe vremea culegerii acelor basme populare din popor cuvinte obişnuite acum sunt arhaisme care nu numai ca au fost înlocuite dar exprima acţiuni sau activităţi care au fost si ele înlocuite. Modernismul asta ne învaţă sa comunicam, sa împărtăşim experiente şi culturi dar, din păcate lucrurile care se „culeg” din fiecare „lume noua” nu sunt cele mai bune.

Sa fie greşeala noastră ca suntem romani? O fi limba sau pământul de vina? Oare gluma aia cu „Frumoasa tara, România, păcat ca e locuita” o fi fost gândită de un roman?

Din alt principu al meu de viata vreau sa cred ca oamenii sunt din principiu buni, dar în fiecare zi simt cum răutatea sau mai rău indiferenta difuzează din oameni şi construieşte un zid care ii separa.

Ma gândeam ca sa îmi fac un ţel din a încerca sa vad limitele acelei indiferente. Ma gândeam ca în fiecare zi sa încerc sa stau de vorba cu un necunoscut. Sa încerc sa deschid o discuţie. Sa încerc sa rup bariera. Si înarmat cu acest gând am încercat sa privesc la chipurile celor din jur. Incredibil acel zid l-am simţit aievea. Daca zâmbeşti cuiva pe strada sau în metrou eşti ciudat, darămite sa încerci sa deschizi vorba…

Oamenii sunt indiferenţi şi sunt uimiţi când se trece aceasta bariera. Toţi cei de la oraş au dezvoltat o imunitate la bun simt. Care este senzaţia când într-o localitate izolata treceţi pe poteca pe lângă un locuitor al acelei zone uitate de lume, un om simplu, posibil mai in vârsta şi va da bineţe primul fără sa aştepte sau sa cerşească un răspuns. Nu vi s-a întâmplat? Mie da. Si am fost cuprins de un sentiment complex de uimire, bucurie şi jena. Poate ce era mai bun din acest popor încă este undeva îngropat şi eu trag speranţe ca va ieşi la iveala. Nu pot însa sa îmi închipui cum ar fi posibil. Am fost crescut şi educat într-un spirit în care era important sa te dezvolţi personal, sa fii bun, sa citeşti şi sa înveţi bine şi erai apreciat pentru asta şi erai criticat dacă nu te ţineai de treaba. Vreau sa cred ca voi reuşi sa transmit aceasta şi copilului meu. Dar sunt puţin reticent sa nu greşesc. Nu cumva pregătesc o victima în fata indiferentei unor needucaţi, ale căror principii sunt divide et impera si homo homine lupus

Îmi lipseşte senzaţia de apartenenta, dorinţa de a face parte dintr-o comunitate cu reguli corecte rămâne un vis. De când am apucat sa locuiesc în Bucureşti am observat o ura mocnita, tacita, molipsitoare, o dezbinare intre vecini, o atitudine de fiecare pentru el.

Am fost indignat de comportamentul unui grup de 4-5 pusti de 10-12 ani care urlau şi înjurau îngrozitor în staţia de autobuz. Nu cred ca a fost o întâmplare pentru ca am mai observat aceeaşi atitudine si la alţii. Dar după ce le-am ţinut o mica cuvântare s-a mai schimbat atmosfera. Problema este de atitudine şi de stabilire a limitelor, dacă nimeni nu reacţionează înseamnă ca acel comportament este ok… Si pe cat de indiferenţi sunt bucureştenii, fiecare îşi face limitele cum a învăţat acasă sau, mai rău, cum îl duce capul…

Toate apucăturile urate ale bucureşteanului mediu: rahaţii de câine de pe trotuar, hârtia de la gogoaşă aruncata jos, îmbulzeala în autobuz, urlatul pe strada, seminţele scuipate direct pe jos, circulaţia haotica pe trotuar ca pieton sau pe sosea cu maşină, parcarea maşinii, fără discernământ, pe cate doua locuri sau pe locuri interzise şi multe altele, toate aceste apucături sunt ca frigul care iţi intra în oase şi nu te mai lasă sa gândeşti. Este mult mai simplu sa fii neam prost, e mult mai uşor sa ţipi decât sa vorbeşti frumos. Dar, mereu, violenta de toate tipurile este doar o prelungire a neputinţei şi limitării mentale. Cei care nu înţeleg regula sunt frustraţi si nervoşi ca trebuie sa o respecte si de aceea fac un act de bravura în a o încalcă. Lipsa unui mecanism de asigurare a respectării acestor reguli, scrise sau nescrise, va menţine în continuare un sistem ambiguu de valori. Si din păcate acest sistem de valori la care suntem deficitari are un nume: CIVILIZAŢIE.

Amenda de la viata

Ştiţi care e culmea amenzii? Sa iei amenda pe RATB într-o zi când ai urcat în troleu vorbind la telefon, cu o geanta în mana, cu cealaltă în ghips. Mana în ghips era dintr-un accident de munca, nedeclarat, făcut într-o zi în concediu fără plata… Si bineînţeles deplasarea si  apelul telefonic – aţi ghicit – în interes de serviciu. In plus toate astea se întâmplau într-o zi de concediu medical…

Deci, unde am greşit? Mergând înapoi pe firul evenimentelor, logic ar fi fost sa nu fiu la serviciu într-o zi de concediu fără plata, nu ? NU, greşit! Asta e viata si trebuie sa ne împacăm cu ideea: mai pierdem, mai câştigăm, mai pierdem, mai pierdem , mai pierdem … Dar capul sus ca vine ziua de mâine şi nu vezi pragul; ca asta a fost doar începutul.

A urmat o schimbare de decor, un act doi dramatic. Lucrurile merg din ce în ce mai prost sub presiunea de a le face sa meargă mai bine. Se pare ca schimbarea serviciului într-un moment de criza nu a fost cea mai buna decizie.  Nu am luat niciodată în calcul posibilitatea de a merge atât de prost. Din anumite motive am fost nevoit sa închei colaborarea cu firma respectiva şi mi-am trezit acasă într-un moment de criza în care am fost invitat la 3 interviuri în 3 luni în urma aplicării la peste 50 de joburi. Deja ma consider ca norocos ca după 3 luni am reuşit sa ma angajez.

Tind sa cred ca aceasta criza este o invenţie bine pusa la punct. Este o şmecherie financiara special destinata sărăcirii celor săraci şi îmbuibării celor bogaţi.

Am luat amendă, am luat amendă de la viată. Asta e cea mai scumpă. Nu ne dăm seama cat de vulnerabili suntem pana când nu ajungem de partea cealaltă. In partea în care nu credem niciodată ca vom ajunge. Sunt tot felul de greutăţi prin care viata te pune la încercare. Unele le rezolvam uşor, altele le amăgim şi le ocolim fără cuvinte, de unele ne ferim – nu sunt ale noastre, de altele ne lovim şi cădem uimiţi. Uimiţi, cu ochii de copil, mari şi inocenţi.

La mall

Am fost la film. La mall. Se pare ca distracţia mondena a romanului a devenit vantureala la mall. Ce faci? Ma duc la mall! E plin de puicuţe mai mult sau mai puţin la moda mai îmbrăcate sau mai dezbrăcate. Animata atmosfera…

Dupa film am dorit să mâncăm ceva dulce şi atunci s-a rupt filmul. Eu încerc să îmi fac un obicei să nu revin la acele magazine la care vânzătoarele nu reuşesc să ma capteze cu o amabilitate sau un tratament corect. Înainte de film mai avusesem o tentativa să mănânc un rulou cu caramel de la Cinnabon, doar ca reacţia vânzătoarei m-a îndepărtat. Cu inima îndoită şi sperând ca după film s-a schimbat tura am revenit pentru un desfăţ dulce. Nu sunt sigur dacă era alta fata ca nu i-am reţinut chipul. Dar ce am văzut acolo m-a îngrozit şi a doua oara.

Tot timpul ne plângem de politicieni şi de mizeriile celor bogaţi şi ignoranţi. Dar azi am văzut o fătucă normala, draguţă cu nu a reuşit să rupă doua cuvinte in limba engleza. Avea doua cliente cu trăsături asiatice, care ma îndoiesc ca nu vorbeau engleza şi nu a reuşit să articuleze decât cuvinte in romana. Nici măcar nu era mare filosofie, dar mărimile prăjiturii sau băuturii:  Normala, Medie şi Mare nu a reuşit să le traducă… Acum ma iertaţi, dar exista vreo scoală in care limba engleza nu e studiata măcar un an, doi? Nu ştiu cine ar fi mai vinovat patronul care a angajat o incompetenta sau draguţa aia care a trecut prin scoală ca gâsca prin apa? Nu a fost singurul lucru care m-a deranjat acolo, ca in doua minute a apărut si un tinerel îmbrăcat ca un agent de paza cu care nu am reuşit să ma înţeleg bine in limba romana. Copiii ăştia indolenţi nu cunosc sinonime nici in limba romana, darămite alta limba. Daca nu ii reciti cuvânt cu cuvânt de pe oferta din spatele lui nu reuşeşti să te faci înţeles. Nici măcar nu a reuşit să îmi explice oferta.

Pana la urma reuşesc să intru in posesia dulciurilor dorite si cu tava in mana ma îndrept spre una din cele trei mese aflate acolo pentru clienţii cofetăriei. Stupoare! Nu erau scaune disponibile… fusese unul mai strângător de le adunase de la trei mese pe toate şi după ce ca nu le folosea pe toate a zis ca ii trebuie toate…

Poate oi fi eu de vina! Deşi nu prea înţeleg cum. Am nimerit in locul greşit.

Acum cred ca totuşi ne meritam soarta. La asa tara, asa conducători, ca nu e nici o pierdere.

E o vorba: frumoasa tara este Romania, pacat ca e locuita!

Greseala? sau mai bine nu incercam?

Erare humanum est. Sau numai cine nu munceşte nu greşeşte. Oare nu ne cautam scuze puerile câteodată?

Este normal să ne iertam greşelile, dar problema este ca nu totdeauna ni le asumam. Cel mai simplu este când greşim fata de noi înşine.

Daca nu ţi-a ieşit din prima ascunde orice urma ca ai fi încercat…

Am căzut cu trotineta. Dar sunt bucuros – de data asta am scapăt fără ghips! Nu e greu să mergi cu ea. Am învăţat repede. Am învăţat să ma amuz de privirile celorlaţi trecători, să ignor câinii, gropile şi babele imbecile. Mersul la munca combinat cu un pic de mişcare este chiar plăcut. Dar m-a prins flama. Oare ce se mai poate face cu acest mijloc de locomoţie? Si cum părintele nostru sfătuitor este acum internetul am cautat şi eu la alţii. Am găsit! Se poate să sari şi borduri cu ea!;) De ce nu? Am şi reuşit. Si am prins curaj. Da, am făcut 35, da, ştiu… nu mai sunt puştan. Dar nu ma simt, încă îmi umbla mintea hai hui. Nu vreau să ma maturizez… Se poate să sari şi şanţuri cu trotineta. Da, o grămadă de puştani pe Youtube fac asta. Pot să o fac şi eu! Ei, bine… GREŞIT! Sau poate trebuie să mai mai antrenez puţin. Am aterizat cam brutal după ce roata din spate s-a oprit in buza şanţului. M-au durut mâinile doua zile dar am scapăt doar cu antiinflamator, cu feşe elastice şi orteze elastice din care am o colecţie impresionanta. ;))

Amuzant pana la un punct ca de-abia am adormit de durere. Doar ca am învăţat să ma doftoricesc singur, antiinflamator, faşa elastica şi in cazuri extreme protecţiile pentru palme de la role ţin loc de atele sau ghips. Si după doua zile sunt ca nou!!! Oarecum…:))

Doar un gând nu îmi da pace: ce-ar fi fost dacă nu încercam să fac cascadorii? Pierdeam ceva? Era viata mai searbădă? Si nu pot să răspund. Revăd in minte situaţia cu mine gata de săritură şi când încerc să iau alta decizie, nu reuşesc.Oricum încerc să ma vad făcând altfel, nu reuşesc. Oare chiar suntem sortiţi să greşim? Greşeala este calculata întotdeauna? De fiecare data este o parte din mine care crede in eroare. Mintea simte probabilitatea sau posibilitatea erorii, dar de fiecare data alege să nu asculte. Posibilitatea erorii o resimţim ca teama. Dar acea teama, mintea alege să o blocheze şi astfel ne avântăm orbi spre eşec. Teama aceasta e normala, este aceeaşi care nu ne lasă să spunem prostii. Dar tocmai teama asta refulata face încercarea mai tentanta. Si atunci apare un cerc vicios, din care ieşirea este inevitabil in direcţia sortita.

Dar ce ne caracterizează viata mai mult: greşelile neobservate sau iertate de ceilalţi sau reuşitele “la mustaţa” care par normale odată ce s-au întâmplat? Sa zicem ca un lucru făcut de 100 de ori corect şi o data greşit nu ne caracterizează. Corect? Greşit!!! Daca mergem pe jos si din 1000 de paşi o data călcăm strâmb, nu se pune. Daca punem asta la o alta scara iese o tragedie. Sa spunem ca acel lucru repetat de 100 sau 1000 de ori este condusul maşinii… eheee o alta poveste.

Dar dacă încerci să prinzi o musca in zbor şi 100 de încercări sunt nereuşite iar una, a 101-a încercare este reuşită, nu cumva asta este eroarea? Doar speranţa reuşitei ne tine mereu in priza şi ne pune pe jar:

-Da, eu POT să fac asta!

-Oare?

Drumurile orasului

Exista metrouri şi WC-uri. Ce nu ştiţi ce este acela un WC? He, he, termenul l-am auzit demult de pe când mergeam cu primele autobuze DAF 104 şi, celelalte autobuze, mai vechi erau WC-uri…

Deci cum va spuneam exista metrouri şi jafuri de-alea vechi… pictate cu grafiti. Sunt curios, care o fi istoria picturilor?! Am încercat şi eu să îmi omor cum pot mai bine timpul îndelungat petrecut in subteran zilnic şi, prima distracţie a devenit, evident, studierea figurilor celorlalţi oameni… Atâtea figuri interesante! Cat timp nu eşti prea insistent, nu eşti băgat in seama, şi reciproca e valabila. A doua distracţie, mai puţin invaziva, a fost ascultatul de muzica la MP3. Sau cel puţin, am încercat, pentru ca in WC e un zgomot infernal, ca se merge cu toate geamurile deschise. Parca ar fi o hala industriala de pe vremea comuniştilor unde eşti pus la munca silnică fără antifoane într-o temperatura sufocanta şi o mizerie ciudata şi eşti ameninţat: munca sau puşcăria. Si culmea (!) oamenii merg de buna voie in metroul asta infect, cu bari unsuroase şi linoleu mizerabil… chiar şi eu, şi mai dam şi bani pentru asta. 😀

Deci o data ce privitul la figurile oamenilor a devenit plictisitor am încercat să ascult muzica la căşti. Misiune imposibila. Daca nu se termina bateria in singurul moment de liniştite într-o staţie, este un zgomot atât de insistent de Madona suna ca Metallica. De fapt cine a proiectat metroul era cu siguranţă fan heavy metal… şi cu siguranţa asculta totul la maxim. E ca şi cum ai trage cu o arma in spaţiu închis. Ma gândeam serios să mii caut nişte căşti mai sofisticate ce anulează zgomotul ambiant. M-am lăsat repede păgubaş – preţul este prohibitiv… peste 100 de euro cele mai ieftine. Cineva mi-a sugerat nişte dopuri de urechi. Nu pare rea ideea!

Intre timp lipsa de ocupaţie da idei năstruşnice…

Si cum n-am mai făcut sport cam de multişor iar vecinii mei „cumsecade” mi-au spart iar rotile de la bicicleta, am inventat altceva. 🙂 Mi-am luat trotineta! =))

Daca la 28 de ani m-am suit pentru prima oara pe role si am fost „infectat” definitiv acum, la 35, m-am suit pentru prima data pe trotineta. Inca nu ştiu dacă încerc să impresionez pe cineva sau chiar pe mine însumi, dar senzaţia e grozava. Am mers şi la serviciu „calare”. Are un singur impediment, acelaşi ca la mersul pe role şi bicicleta, şi anume ca ajungi cam transpirat, si asa înfierbântat nu prea e o imagine office. Dar trotineta poate fi pliata din trei mişcări şi poti sa o iei in metrou. Deci un pic de sport şi drum prin Bucureşti. O baba mi-a zis ca sunt idiot ca de-aia merg la vârsta asta pe trotineta. Ma luasem de javra ei ca nu o ţinuse cum trebuie şi ma lătrase pana s-a asmuţit la mine un dulău maidanez. Am ezitat să o mai iau prin parc. Din păcate asta este un exemplu de cultura tipica a poporului nostru. Daca încerci să ieşi puţin din limitele „normale” eşti idiot. Da eşti idiot dacă încerci să mergi pe bicicleta, pe role, pe trotineta sau orice altceva ce poate duce la reducerea poluării şi poţi face un pic de mişcare. Mentalitatea noastră ne-adus aici şi ne îngroapă in continuare într-o peşteră întunecată de ignoranta şi proasta creştere, ce să mai vorbim de incultura şi politicieni…

Zâmbiţi, mâine poate nu va fi mai rău! Drum bun tuturor!