nimic nu este urgent!

Nimic nu este urgent.

Toate lucrurile suporta amânare. Asa precum toate lucrurile se rezolva în ultima clipa. Caci dacă n-ar fi ultima clipa nimic nu s-ar rezolva.

Da… e un pic pe dos. Dar eu cred în amândouă deopotriva. Doar jocul dintre ele face lucrurile mai interesante. Caci altfel ne-am plictisi. Ne-am plictisi îngrozitor.

Dar ultima clipa este mereu pusa arbitrar. Este o chestie care am observat-o la inginerie. Toate (TOATE) metodele de calcul ingineresc au la un moment dat o variabila aleasa arbitrar. Ceva izvorât din cutuma sau dintr-o obișnuinta obscura legata de un alt eveniment complet independent. De exemplu avem de calculat o un circuit oscilant si la un moment dat trebuie sa alegem o rezistenta care va da calculul restului de piese. Si acea rezistenta se alege arbitrar – de exemplu 1 Ohm  sau 100 de Ohmi pentru ca e o valoare uzuala. Sau asa a ales cel care a făcut primul acel circuit…

Asa si aici. Exista întotdeauna un moment decisiv ales arbitrar de alții. Si bine înțeles acel moment arbitrar iți poate hotărâ viata. Dar e arbitrar. Hai sa luam un exemplu: examen de admitere pe 15 iulie. Va mai aduceți aminte? Admiterea la liceu, sau cea la facultate sau la orice alt examen… tensiune, stres, emoții, încredere, teama, curiozitate. Dar examenul când a fost stabilit, data era doar o cifra pe hârtie… nimic deosebit – o data arbitrara. NOI o facem implacabila, ii dam importanta pana la disperare. Si dacă nu iese din prima e grav? E greu, dar nu imposibil. E greu sa fii învins. Nu ne place nici unuia. De fapt mereu lupta contează nu rezultatul. Rezultatele încep sa se adune când munca depusa este pe măsura așteptărilor. E adevărat, mai sunt excepții, unora le merge din prima alții trebuie sa se chinuie mai mult. Dar acest termen limita implacabil este totuși arbitrar.

Nimic nu este urgent! Asa este. Nevoie de termene avem, asta e clar. Ca altfel ar fi toate la voia întâmplării, dar nu este nici o disperare dacă se mai modifica.

Cand ma gândesc la serviciu, îmi vine chiar sa rad. Cum? Când eu zilnic ma bat cu timpul mai rău decât cu orice altceva!? Cum pot eu sa îmi neg trăirile si cateodata chinul! Poate ca nu cred în totalitate, as vrea sa cred asta. In fiecare zi îmi stabilesc termene limita și încerc sa ma țin de ele și le corelez intre ele asa fel încât sa aibă sens întregul. Si apoi neprevazutul se întâmplă și toate planurile încep sa se rotească ca într-un dans. Si apoi iar se așează și stau o clipa liniștite. Si ciclul se repeta.

Vreau sa cred ca totul suporta amânare! Îmi e comod asa! Dar nu e ușor. Sunt prizonierul propriei mele voințe! Logic e sa pun termen limita la orice.

De câte ori atunci când s-a stricat ceva în casa l-am reparat atunci pe loc. 1-2 cazuri din 10. Si restul? Au rămas asa defecte pana când am hotărât ca nu se mai poate… Deci se poate amâna. Câteodată si o viata! Si care e urgenta?! De obicei cea mai simpla improvizație (funcțională) tine loc de reparație!

Deci care e graba?Nu stiu! Dar trebuie sa stabilim un termen limita ca sa aflam!

manual de viata

Am în ultimul timp o perioada mai muzicala. Ma trezesc dimineața și fără nici un efort îmi vine în minte o melodie. Le-am cautat și pus aici mai jos. Asa ca un motto al zilei. 🙂  Este o experiență interesanta. Parca as prezice ziua.

S-au întâmplat multe iar… câteodată dorite, altele nedorite. Daca tragi linie si aduni mereu rezultatul pare incert. E ca și cum aștepți banii de la salariu sa iți cumperi ceva. Si vine și ziua salariului ai de plătit câteva obligații, una-doua rate, câteva facturi zburătăcite și la urma faci un calcul: sa îl iau luna asta sau sa îl las luna viitoare? Daca tragi linie ești pe plus, dacă te mai gândești … mai sunt încă 20 de zile pana la salariu și mai pica și marți … deci un weeekend în plus pana la salariu. Mai trebuie sa ajung la supermarket de vreo 3 ori și mai un plin la benzina mai o întreținere… Iar nu știu ce sa fac, dar dacă trag linie sunt pe plus!!! Dar mai sunt atâtea zile…

Atunci cant… sau cel puțin murmur în sinea mea un refren cunoscut. I am blue. La ce sa ma mai gândesc si sa fac calcule dacă oricum viata mi le da peste cap? Sa îmi fac griji? Nu!! mai bine îmi vad de treaba …

Nici nu știi când apare si nici când dispare. Ocazia nu te așteaptă! Dar, și dacă o ratezi, ce te mai chinuie apoi gândurile!

Unii iți zâmbesc, alții te înjură! Oare dacă faci suma iese pe plus? Oare ce ar trebui sa facem atunci când ne dam seama ca nu știm ce sa facem? Nu ar trebui sa existe un manual care sa ne spună ca azi trebuie sa facem 3 fapte bune și una rea! Si mâine invers! Un manual de viata. Unul simplu! Asa de simplu ca 1+1 =2! Toate manualele bune sunt complicate și cele simple au ars în biblioteca din Alexandria! Deci au mai rămas cele simple dar proaste! Dar noi mai avem nevoie de manuale sau dicționare? Pai nu avem noi Google? Nici nu ne mai trebuie sa știm limbi străine și nici cât face 1+1… sau cât face 150 de euro în lei și în USD! Dar cred ca internetu’ ne tâmpește! E chiar prea ușor! De fapt totul a devenit obsesiv de ușor: servodirectie, servofrana, aer condiționat, cuptor cu microunde, etc, etc! Nu sunt eu un anti tehnologie, chiar dimpotriva, dar parca prea e exagerat!

Acum 15 ani lumea era diferita! Muuult! Nici nu concepeam telefonul mobil! Si acum am un telefon cu sistem de operare, cu mail, cu internet, aparat foto cu 5 Mpixeli, cu agenda telefonica nelimitata, calendar, vremea pe 5 zile  si culmea … si cu GPS care vorbește! Pai nici in filmele cu 007 nu exista asa ceva!!! A, ce e ala GPS? Nu știu, ceva care știe unde e, cică ii mai zice și satelit! Cred ca te pot urmări aia de la NASA prin el și asculta tot ce vorbești! =)) Daa, telefon mobil! Oare ce mai urmează? Si toate astea vin cu manual de utilizare și prospect de folosire. Pana și apa plata are prospect de folosire: beți pana la 2 litri de apa pe zi ca sa va mențineți hidratarea. Da’ eu beau ca îmi e sete! Daaa! unde te întorci, gata manualul! Toate vin cu specificații! Ma gândeam la cel mic, el s-a născut practic cu toate aceste gadget-uri deja inventate, noi le-am văzut crescând odată cu noi. Pentru el progresul un bun câștigat, nu mai trebuie gândit, nu mai e nevoie sa inventam roata. Toate sunt mai ușoare. Oare?

Si parca viata e mai sintetica acum ca niciodată, acum ca roșiile sunt tot timpul anului si mâncăm pepeni in februarie. Toate conțin E-uri si n-au nici un gust. Si noi suntem tot mai obosiți si mai stresați! Cred ca pământul se învârte prea repede si ne-a apucat amețeala!

Avem nevoie sa ne reinventam, sa ne ascultam muzica interna: I am what I am, I am my own simple creation

Viteza asta a vieții este EA un pic sintetica! Unde ne grăbim? Azi e luni, mâine e vineri si iar vine luni! Nu imi da si mie cineva o FRANA maaaare! Sa opresc puțin lumea si sa ii spun “Stați fraților, care-i graba? Nici nu am timp sa respir! Vreau aer!!!”. Criza asta e grea, dar pare buna. Nu pentru mine, nici pentru tine. Nu e buna pentru cei care pierd si nici pentru cei care câștigă, dar parca ne-a mai ostoit puțin.  Parca ne mai tragem sufletul.

Unde sunt manualele din Alexandria, sau cele scrise pe plăcuțe de lut? Poate au fost distruse special pentru ca erau prea bune! Ca doar asa putem fi conduși mai ușor dacă suntem neinformați sau dezinformați! Lauda-l pe prost si da-i de munca. Si dacă ii mai dai si un dead-line, sigur uita cum il cheamă si pe el si pe familia lui.

Are cineva un manual de lut? Vreu si eu sa-l trag la XEROX! =))

spune nu si apoi negociaza

De câte ori ați spus nu? De câte ori v-a părut rău?

De ce s-a mai inventat negația?

Eu cred ca este greșită din concepție. Toți oamenii ar trebui sa fie pozitivi sa își dorească orice și oricând și sa nu se dea înapoi de la nimic. Hm …  iarăși nu! Nu, nimic, nici nu poți fi pozitiv fără sa fii un pic negativ. Altfel nu ar mai exista un punt de reper. Trebuie sa fim rai ca sa fim buni? Altfel nu am mai ști cum suntem. Altfel am fi plați. Oare dacă am fi prea buni am fi plictisitori.

Dar cred ca aici este o confuzie. Nu mereu nu înseamna nu și da înseamna da. V-am spart, nu? Si nici nu sunt femeie… =)) Da, dar știu sa înțeleg. Problema e ca de obicei ma prind prea târziu… dar eu ma chinui sa înțeleg și sa învăț…

Deci nu înseamnă nu , nu prea, un pic și cateodata da. Extrapolând da înseamnă NU =)) și rareori as fi de acord cu o condiție.

Sa stiti ca nu m-a suparat nimeni. Nu, dimpotriva sunt foarte linistit, relaxat, încerc sa ma adun si sa incep o zi de munca.

Dar cel mai bine se aplica negarea în negocierea japoneza: spune nu și apoi negociază…

Sa aveti o zi buna!

Mai zi-mi

Scrisul este egoist?

Scrisul e o forma de comunicare la fel ca vorbitul. Dar vorbitul necesita audienta. Vorba nu merge în singurătate… ca altfel, dacă ești văzut de cineva care nu participa la respectiva comunicare… se gândește ca ai nevoie de ajutor profesionist.

Oare o fi la fel și cu scrisul? Daca scrii de unul singur (!) și nu mai citește nimeni… la ce folosește? Dar scrisul e mult mai ușor sa fie criticat. Comunicarea verbala este pe de alta parte mult mai elocventa, cu sau fără voia interlocutorului firul discuției poate fi oricând întrerupt, negat, întărit sau ignorat. Mimica face toți banii! Poți spune “nu” și ochii sa te trădeze… poți spune “nu” și sa însemne “da” si mai ales sa fie considerat ca atare.

Deci scris sau vorbit!? De câte ori nu ne-am înecat în propriile emoții. De câte ori n-am încercat sa fim sinceri și n-am reușit. Poate dacă era scris reușeam. De câte ori ne-am uitat în ochii altei persoane si cuvintele au rămas mute în fata sentimentelor. Si în loc de comunicare ne-am lăsat amăgiți cu zgomotul unor cuvinte goale… de câte ori ura sau iubirea, mania sau melancolia a rămas îngropata acolo unde nu o mai vede sau aude nimeni.

Atunci poate vorbitul este egoist… și scrisul este mai sincer. Una peste alta vorbitul are istorie mai veche ca scrisul. Asta e ca si vorba aia “ontogenia repeta filogenia”: mai întâi învățăm sa vorbim și apoi învățăm sa scriem.

“Ontogenia repeta filogenia” asta este o expresie care am reținut-o prin clasa a VI-a pe la biologie. Nu se refera fix la scris si citit… fiecare individ trece, în cursul dezvoltării sale, prin toate etapele străbătute de specie pe parcursul evoluției. Asta voiam sa spun și eu … pe parcursul dezvoltării omenirii mai întâi au vorbit și apoi au scris. Asa și noi… întâi învățăm sa mergem și apoi sa alergam.

La fel si scrisul și vorbitul: mai întâi învățam sa transmitem informații și apoi ne perfecționăm și reușim sa transmitem sentimente. De fapt aici este toata arta scrisului si vorbitului. Ambele sunt instrumente de comunicare dar au moduri diferite de a transmite informația, pentru ca se bazează pe un suport diferit de transport. In timp de dialogul se bazează pe sunet, intonație, mimica și gesturi, scrisul se bazează strict pe cuvintele așternute pe hârtie (sau alt suport) dar fără ajutorul unor factori acceleratori externi. Scrisul este mai sec mai lipsit de mijloace se bazează strict pe interpretarea cititorului si se bazează strict pe imaginația acestuia sa întregească imaginea comunicării. Singurul ajutor este un bagaj comun de cunoștințe intre cititor și scriitor. In lipsa acestuia, interpretarea este cel puțin vitregita amănunte si atmosfera dacă nu chiar greșită.

Deci… scris sau vorbit?

biking trap

go biking
go biking

Ma vad nevoit sa comentez acest post.

Am inceput doar cu poza mai demult, dar stand de vorba cu un prieten am inteles ca se pierde esentialul aici.

Respectiva poza a fost facuta de mine undeva la Piata Muncii. In spatele meu, cum faceam eu poza se afla un chiosc, ziar sau gogosi, nu mai stiu, cert este un obstacol solid ….

Si acum inchipuiti-va ca vine un biciclist din dreapta prin fata tramvaiului cu ochii spre dreapta lui sa nu fis surprins de vre-un pieton sau vreo masina in deplasarea lui (a mea in speta…). Apoi urcarea bordurii  printre stalpii de pe trotuar si imediat curba la stanga.  Pentru a face viraj cu bicicleta trebuie sa te apleci pe o parte, ceea ce e clar incomodat de stalpi, deci virajul trebuie sa il faci tarziu si fiind cu viteza de pe sosea … iata in fata o groapa pe care daca o eviti pentru ca esti in viraj – te opresti direct in chiosc!

Deci hai la bicicleta si nu ma intrebati de ce port casca plina pe caldura asta mare …!

hello again

Am fost foarte ocupat. Am fost asa de ocupat ca nici nu mi-am dat seama. Nici nu mi-am dat seama când m-a prins. M-a prins și …gata!

Am schimbat multe lucruri în ultimul timp. Am schimbat slujba. Si de aici am schimbat si oamenii pe care ii vad in fiecare zi si locurile prin care trec. Eu cred ca oamenii si locurile au energia lor. Si energia locurilor își spune cuvântul. Oamenii își găsesc locul în comunitatea lor făcând un dans al energiei din interiorul lor pe muzica energiei din jurul lor. Energia din jurul meu s-a schimbat, o simt! Parți din mine pe care nu le știam ies la suprafață, părți din mine le simt scufundate în trecut. M-am schimbat.

Ati cunoscut oameni care duminica seara sunt nervoși, morocănoși ca mâine e luni și merg la serviciu?! Cred ca toți avem o mica reticenta de duminica seara. Duminica seara e gri. E o tranziție inevitabila spre …

De ce își schimba lumea slujba. Oare nu suntem toți niște mercenari. Mercenari ce atârnam de contracte si de negocieri mai bine sau mai prost făcute la un moment dat. De câte ori ne-am spus “Dacă as avea unde sa plec, mâine îmi dau demisia!”. Si de câte ori am făcut-o??? Eu cred ca suntem niște mercenari mincinoși. “Asa ma enervează șefa/șeful ca nu face nimic toata ziua si ma tot stresează pe mine!”  “Cine dracu l-a mai făcut și p’asta șef!” Da… niște mercenari mincinoși!

Un răspuns, la întrebarea de ce isi schimba lumea slujba, foarte plastic l-am primit de la o prietena: “Iti schimbi slujba când simți ca nu mai poți, ca nu mai ai aer și iți vine sa pleci și… pleci!”.

Care sunt cei mai importanți factori care țin un om la slujba lui:

  1. atmosfera generala în firma, relația cu colegii
  2. relația cu șeful direct
  3. salariul
  4. oportunitățile de avansare ca nivel de cariera

Dacă am considera cei patru factori egali atunci se pot distinge patru situatii:

  1. Patru din cele patru puncte sunt indeplinite este jobul ideal.
  2. Trei din patru înseamnă ca e ok, persoana e stabila pe locul ei.
  3. Nivelul doi din patru este un moment de îndoială favorabil schimbării.
  4. Si când doar unul din patru este atins dacă persoana in cauza nu a schimbat serviciul … ne punem întrebări serioase.

Asta este o teorie auzita si pe care mi-am însușit-o pentru ca mi-a plăcut foarte mult. As mai adaugă aici și duminica gri… Mie personal nu mi s-a întâmplat dar am văzut la alții.

Ma gândesc acum ce m-a determinat pe mine sa schimb slujba. Daca sunt întrebat direct … evit răspunsul. Nu mi-e rușine… in nici un caz!  Dar ma intimidez… mi-a fost greu sa plec din acel loc. Energia acelui loc mi-a priit. Cred ca asta s-a întâmplat cu toți cei care au lucrat sau lucrează acolo. Inca nu îmi dau seama de unde venea acea energie dar e clar acolo, câteodată mai evident câteodată mai ascuns. Eu când am plecat a trebuit sa închid ochii si sa îmi țin respirația, ca atunci când începi sa înoți pe sub apa.

Eu cred ca unul din factorii care imi lipseau a fost ultimul. Mi-a lipsit provocarea, cam incepusem sa ma plictisesc si nu in ultimul timp eram ffffoaarte aglomerat. Dar aglomerat cu chestii marunte chinuitoare care iti mananca ziua si esti la final deopotriva obosit si plictisit. Dar nici mare lucru n-ai facut in ziua respectiva. Da, cu siguranta imi lipsea provocarea!

Un al doilea factor este relația cu șeful! Aici n-am ce comenta. Dar ce te faci când te întâlnești cu șeful șefului?!?!? Aici e nasol, e treaba politica. Cum sa arunci cu oua la un km și sa nu se spargă și fără sa fie fierte!!! N-ai voie sa trișezi! Fără alte comentarii.

Un alt factor important este… criza economica. 😀 Daca intelegeti aluzia! Adevarul este ca eu mi-am schimbat slujba intr-un moment de criza. Parerea mea este ca acest lucru se intampla foarte rar, daca nu deloc. Da, aici trebuie sa recunosc ca am avut si o oferta financiara tentanta. De asemeni fara alte comentarii.

Am avut un proiect foarte important în care m-am implicat total: mult așteptata mutare a sediului central. Proiectul m-a prins si l-am “atacat” cu toata deschiderea. Planul cu așezarea birourilor si așezarea prizelor de pardoseala si distribuția cablurilor de rețea astfel încât sa se acopere uniform toate birourile, camera serverelor, așezarea rack-urilor si a legăturilor de date si telefonie. Par puține treburi. Dar dacă e sa le pui cap la cap … Si ce e mai periculos e ca trebuie sa iasă din prima si bine! Da, mi-a plăcut si m-am implicat! Surpriza a fost ca la final după un efort considerabil am fost uitați la mulțumiri… tot departamentul! 🙁 Nu voiam prima, nici sa fiu ridicat in slavi , dar am muncit acolo!! Pana la urma ne-am mulțumit si cu o erata la mailul de mulțumire… tot e ceva!

Dar oboseala si-a spus cuvântul! Mi-as fi luat po luna de concediu. Din păcate n-a fost posibil si a mai urmat o luna foarte  obositoare. Cred ca asta a pus capac! Atunci am simțit prima data “ca nu mai pot și îmi vine sa plec”. Dar e criza, nu sunt joburi… nu m-am agitat.

Si cum n-aduce anul ce aduce ceasul, am primit o oferta! N-am cautat, ci am fost cautat. A fost o pura intamplare. Dar s-a adeverit! Si gata! Asta a fost!

Bomb alert

Au venit și zilele frumoase. Am ieșit în parc eu pe role si Andrei pe bicicleta. Ne întrecem mereu. Si el câștiga mai de fiecare data…

La un moment dat, vineri seara pe la orele 18, în parcul Tei, politia a închis o intrare în parc și se chinuia sa tina curioșii departe de o mica bodega din stația de tramvai de la capătul Bulevardului Tei. M-am apropiat curios si eu si am întrebat dacă a fost vreun accident la tramvai. Polițistul, o huiduma de vreo doi metri m-a întrebat dacă cel mic e copilul meu și m-a rugat sa ma îndepărtez de zona. Am întrebat din nou ce se întâmplase și cel în uniforma mi-a șoptit printre dinți ca e un pachet roșu suspect …

5 minute mai târziu doar imaginea de mai jos rămăsese sa mai amintească de mica lor sarada!

bomb

Franciza la casco sau indianul talpa iute …

Am spălat maşina. Bineînţeles ca a plouat doua zile. Murphy bată-l vina!

Si în prima zi chiar aveam nevoie sa fie curata. Cel puţin asa credeam eu. Speram sa ajute. Ca mergeam cu ea la politie şi la asigurări pentru micile semne de buna purtare de pe vopsea: mai o parcare prea larga, ba una prea strânsa… un vecin care își ascute cheia înainte de uşa de la bloc pe trei uşi ale maşinii. Deh, tributul nespus al traiului în Bucureşti.

Îmi luasem doua zile sa ma odihnesc. Simţeam nevoia unei mici pauze. In cea de-a  doua zi m-am pornit devreme, dupa ce l-am dus pe cel mic la grădiniţa – o veste buna. După un scurt telefon la agenta cu care mai ţin legătura de la CASCO aflu ca nu mai trebuie sa merg la politie sa declar loviturile. Foarte entuziasmat – aproape stăpân pe situaţie – aflu şi un număr de telefon de la cei de la daune şi încep sa sun. Sun o data… nimic. De doua ori… nimic. Interesant ca la un număr de fix primesc mesaj de “Abonatul Vodafone nu răspunde, va rugam sa reveniţi.” Mai sun de câteva ori. Nimic. Ma întorc acasă puţin nemulţumit. Caut pe internet informaţii. Trebuie explicat aici ca era prima data când aveam de a face cu cei de la asigurări casco, si la caţi bani am dat pe asigurare ma aşteptam sa îmi dea şi o cafea când ajung acolo… Stupoare. Pe internet găsesc lista cu acte necesare, găsesc şi acel număr de telefon, cu program 9-17. OK asta e sunt eu prea matinal. Aştept ora 9 şi mai sun … vreo ora. NIMIC! Într-un final ma hotărăsc si plec la biroul de daune.

Începuse deja ploaia şi cu oraşul nostru gri… maşina mea s-a camuflat sub un strat protector de jeg.

Păcat ca nu era murdara când mi-a zgâriat-o nemernicul ala cu cheia! In Bucureşti nici nu merita sa speli maşina! De ce ? Merge mai bine? Mai repede? Arata mai bine? Vine unul si o zgârie cu cheia dacă e prea curata… Ma strecor prin traficul îngreunat de ploaie si ajung. De cate ori ati stat la politie pentru a declara un mărunţiş, sau o chestie mai serioasa. Cu o coada interminabila, într-un hol mic şi murdar , fără bănci, cu oameni obosiţi, nervoşi, păgubiţi. Care aşteaptă toţi rândul la o masa zgâriată şi murdara cu doua maşinuţe de jucărie – pentru a arata cum a avut loc evenimentul- in fata unui plutonier plictisit si scarbit. Sufla in fiola, numele, prenumele, aţi completat şi pe verso, desenul dom’le, desenul… Da! deja vu! Poliţaii aia amărâţi au nişte fraţi mai mari si mai simandicoşi. Care te ard la buzunar mai abitir ca un foc de tabără. Fraţii lor sunt agenţii de la daune de la asigurări.

Ajung acolo si am o mica strângere de inima. Tipul din spatele unui birou îmi e cunoscut. Dar nu ştiu de unde. Dar nu e de bine. In rest nimic care sa semene cu atmosfera aia de la politie. Nu… era vopsit gardul. Ăştia măcar par mai civilizaţi, dar sunt la fel de rai.

Cert e ca la trei zgârieturi si o aripa uşor  înfundată mi-a pus patru francize. Jaf la drumul mare. Sunt foarte revoltat. La ce naiba mai plătesc CASCO? Daca maşina era lovita toată partea dreapta de la cap la coada era o singur franciza, dar asa? Nu scrie nicăieri în contractul de CASCO cate francize şi cum se estimează. E la buna alegere a agenţilor de la daune şi nu ai nici un cuvânt de spus.

Mi-am amintit de unde îl ştiu şi pe tip, tot de la asigurari, dar era la alta firma. Ma lovise unul din spate de era sa îmi rupă gatul şi mi s-a stricat, pe langa tot spatele masinii, si scaunul meu şi al pasagerului. Eram cu o Dacie 1410 şi dacă nu ceda scaunul ar fi cedat vertebrele mele cervicale. Da, m-a mai pârlit o data nemernicul, n-a vrut sa îmi despăgubească scaunele şi am rămas cu ele rupte.

Unii traiesc si altii viseaza

Îmi doresc de când eram copil si priveam la jocurile olimpice de iarna pe la televiziunile de la ruşi sa merg la schi. Dar pana acum n-am ajuns. 🙁  N-am schiat niciodată. De ce? Nu ştiu. Cred ca n-am avut ocazia, sau mai rău nu mi-am creat niciodată ocazia. In principiu eu sunt de vină! Dar poate chiar cu aceasta ocazie mi-am promis solemn sa rezolv aceasta situaţie.

Sunt încurajat de colegi si prieteni… acum ca încă sunt vătămat cu cotul meu înţepenit. Unii pleacă la escalada la gheaţă. Alţii merg la schi si mă suna de pe pârtie.

Hm… câtă vreme n-am încercat nici nu poate sa îmi para rău – ce-am avut si ce-am pierdut?! =)) Pe cine păcălesc eu… nici eu nu cred! DA, ÎMI PARE RAU CA NU SUNT AZI SI EU LA SCHI!

Si ca sa fie tortura mai dulce îmi si face cu mana de pe pârtie :))

Salut de pe partie
Salut de pe partie

A picture worth a moment

Am dat zilele trecute de o fotografie care m-a fascinat. Poate aţi mai văzut-o prin alte locuri dar la mine a fost prima data. Era un .pst primit pe mail.

Iata aici poza.

Sunset and moon rize at north pole
Sunset and moon rize at north pole

Si marea mea surpriza a fost cand am cautat-o pe google cu oarecare indoiala ca o voi gasi… :))