Stop cadru

Sunt momente in viată când emoția depășește scala de măsură. Sau, poate doar media obișnuită, prea obișnuită si atunci momentele devin grele.

Câteodată când un film îmi place foarte mult sau când comicul de situație se îndreaptă spre ridicol mie îmi vine sa ies, sa mă ascund si mă mir cum ceilalți de lângă mine nu caută chinuiți de moment, de emoția transmisa,  un loc ascuns in care sa păstreze momentul sublim înainte sa se destrame.

Dar viața bate filmul.

Nu, nu trăiesc o drama sau nici vreo aventura extraordinara, viața e destul de plictisitoare încât sa se strecoare pe ’ici pe ’colo cu cate un rid „de expresie”. Dar exista acele momente pe care as vrea sa le fotografiez, si fotografiez nu e cuvântul potrivit, ci sa surprind complexitatea trăirii si sa o ascund in buzunar pentru a o savura ulterior, in liniște. Sa analizez si sa scot din acel moment esența ca un parfum fin, prea fin ca sa poată fi identificat, dar extrem de atrăgător, magnetic.

Mi-e teama ca am sa uit acele trăiri si odată cu ele ceva din mine se va pierde. E ca momentul când mângâind talpa roz a noului născut, cu piele roz catifelata suntem prea preocupați cu schimbatul scutecului sau sa nu ii fie frig micuțului si momentul se strecoară parșiv, se ascunde si dispare in graba momentului. Si atunci l-am pierdut definitiv. Apoi vine alt moment si trece si acela… Viața ne grăbește si nu înțeleg de ce!

Stop cadru!? Poate da, poate nu. Lucrurile se schimba, singurul lucru care nu se schimba e ca … totul se schimba. E implacabil, nu se poate altfel si e bine așa. Vine el alt moment la rând si cu emoția lui si noi ne schimbam si căutam alte emoții, ca cele vechi s-au cam perimat. Suntem iremediabil legați, e ca un drog si suntem prinși in viată aproape căutând schimbarea cu orice preț. Ca un carusel scăpat de sub control.

Acu, cică, așa-numita criza a adus o alta epoca, mai spirituala, in care oamenii se reîntorc la valori. La valorile care le-au abandonat alergând după bani. Dar oare acea dereglare nu a stricat îndeajuns de mult scara de valori ca acum sa căutăm echilibrul in zona greșită?

Mai găsesc cate o poza mai veche si e chiar interesant ca atunci când o privesc eu îmi aduce o trăire, daca o privește altcineva, mama de exemplu , cu siguranță are alta trăire, un străin ar zice ca arat mai tânăr… încărcarea emoțională e diferita, fiecare o leagă de propriile trăiri si e normal așa. Dar trăirea e estompata, s-a mai decolorat si a intrat la apa.

Ce reținem mai bine si mai clar? Bucurii, tristeți, necazuri? Timpul șterge culorile si lasă doar tușele mai groase, alb-negru, câteodată ușoare tonuri de gri. Ca într-un vis realitatea trăirii se amesteca cu imaginația care umple locurile lipsa. Si ne joaca feste caci imaginația a evoluat pe parcurs îmbunătățind-se sau văduvind-se pe urma experiențelor ulterioare si astfel schimba perspectiva translatând-o într-una noua. De obicei reținem emoțiile mai puternice, mai bune sau mai rele, cele rele pentru a ne feri de greșeli si cele bune pentru a ne ghida in căutarea fericirii. Sunt de fapt teama si speranța cele doua motoare după care funcționam.

Este creierul nostru care ne caută mereu echilibrul, si revin aici la echilibru ca in el sta totul. Ca sa poți merge, trebuie sa te apleci puțin înainte, altfel nu poți înainta. Viața e caracterizata de un echilibru instabil, aplecat înainte, ușor grăbit. Trebuie privit înapoi ca sa reținem pe unde am mers, in caz ca ne rătăcim, dar nu putem privi mereu înapoi. Dar instabilitatea echilibrului mai are si o alta dimensiune. Echilibrul in viața e ca mersul pe gheață subțire. Si asta nu o observam decât atunci când se întâmplă cate ceva rău. Incredibil ce fin este si cat de ușor se strica. Valorile se schimbă cat ai clipi când factori de mediu perturba peisajul. Exemplu!? Sa zicem ca ninge toata noaptea abundent si e viscol si autoritățile sunt luate prin surprindere si – colac peste pupăza – e duminică noapte si mâine e luni. E clar ziua e compromisa, se închide școala, orașul e paralizat mergem pe jos pana la metrou si de acolo iar pe jos prin nămeți printre mașini… jalnic.  Doua ore de munca sa ajungi la munca. Halal echilibru. Sau mai simplu se strica un semafor într-o intersecție mai aglomerata, un întreg cartier e varza, daca nu chiar tot orașul.

Dar si astea sunt momente plăcute totuși, nu ne putem nega greșelile din trecut doar pentru ca au fost luate niște decizii in necunoștință de cauza. Așa e viața! Cu toții greșim, e omenesc, e chiar bine, ca sa avem un reper. Ulterior aflam si informațiile lipsa si devenim mai buni. Cel puțin speram sa fie așa. Si amintirile rămân mai clar sau mai slab zugrăvite in memorie in funcție de emoție. Trebuie sa ne iubim amintirile plăcute si neplăcute deopotrivă. Hmm, aici am eu cele mai mari probleme. Nu reușesc sa le iubesc pe cele rele si mi-e teama sa nu le uit pe cele bune. Dar eu tot încerc!…

Deci – STOP CADRU! – aveți cumva un aparat de fotografiat emoții?

One Reply to “Stop cadru”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *