Forget the stupid smile, tomorrow’s allready here!

Sunt eu pesimist? Mi s-a spus ca da. Si, poate, pe buna dreptate! Eu prefer sa ma consider un optimist … prea bine informat. Sunt dezamăgit de mine… sunt prea credul. Acest cuvânt ma supăra de cate ori îmi era atribuit, de mic copil, părinţii mi-au spus şi eu, în loc sa iau aminte, ma supăram. Da, sunt un credul, un fraier sincer. Sunt sincer şi ma simt înşelat. Am fost înşelat şi sunt derutat. As vrea sa pot sa am încredere în oameni şi în continuare sa nu ma schimb.

Împotriva îmi este chiar modul în care eu am fot crescut, educat şi în care eu cred cu tărie. Cel mai simplu şi mai clar principiu al meu este ce ţie nu-ţi place altuia nu face. Si îmi place sa cred ca reuşesc acest lucru. Cel puţin asta îmi doresc. Eu cred în oameni şi în cuvinte, cred în jurăminte şi promisiuni. Dar am început sa ma îndoiesc. Si nu cred ca este o excepţie care întăreşte regula. Ci am senzaţia ca sunt singurul sau printre putinii care încearcă sa se tina de o regula de un principiu învechit, inutil. Eu sunt cel care sta la coada când toţi ceilalţi se baga în fata. Si cu fiecare individ care încalcă regula in fata mea încep sa ma îndoi dacă eu sunt cel care are regula buna.

Ma gândeam zilele trecute când, citind o poveste pentru cel mic, ii urmăream reacţiile la cuvintele pe care nu le ştia. Cat de mult s-a schimbat limba, cuvinte care erau pe vremea culegerii acelor basme populare din popor cuvinte obişnuite acum sunt arhaisme care nu numai ca au fost înlocuite dar exprima acţiuni sau activităţi care au fost si ele înlocuite. Modernismul asta ne învaţă sa comunicam, sa împărtăşim experiente şi culturi dar, din păcate lucrurile care se „culeg” din fiecare „lume noua” nu sunt cele mai bune.

Sa fie greşeala noastră ca suntem romani? O fi limba sau pământul de vina? Oare gluma aia cu „Frumoasa tara, România, păcat ca e locuita” o fi fost gândită de un roman?

Din alt principu al meu de viata vreau sa cred ca oamenii sunt din principiu buni, dar în fiecare zi simt cum răutatea sau mai rău indiferenta difuzează din oameni şi construieşte un zid care ii separa.

Ma gândeam ca sa îmi fac un ţel din a încerca sa vad limitele acelei indiferente. Ma gândeam ca în fiecare zi sa încerc sa stau de vorba cu un necunoscut. Sa încerc sa deschid o discuţie. Sa încerc sa rup bariera. Si înarmat cu acest gând am încercat sa privesc la chipurile celor din jur. Incredibil acel zid l-am simţit aievea. Daca zâmbeşti cuiva pe strada sau în metrou eşti ciudat, darămite sa încerci sa deschizi vorba…

Oamenii sunt indiferenţi şi sunt uimiţi când se trece aceasta bariera. Toţi cei de la oraş au dezvoltat o imunitate la bun simt. Care este senzaţia când într-o localitate izolata treceţi pe poteca pe lângă un locuitor al acelei zone uitate de lume, un om simplu, posibil mai in vârsta şi va da bineţe primul fără sa aştepte sau sa cerşească un răspuns. Nu vi s-a întâmplat? Mie da. Si am fost cuprins de un sentiment complex de uimire, bucurie şi jena. Poate ce era mai bun din acest popor încă este undeva îngropat şi eu trag speranţe ca va ieşi la iveala. Nu pot însa sa îmi închipui cum ar fi posibil. Am fost crescut şi educat într-un spirit în care era important sa te dezvolţi personal, sa fii bun, sa citeşti şi sa înveţi bine şi erai apreciat pentru asta şi erai criticat dacă nu te ţineai de treaba. Vreau sa cred ca voi reuşi sa transmit aceasta şi copilului meu. Dar sunt puţin reticent sa nu greşesc. Nu cumva pregătesc o victima în fata indiferentei unor needucaţi, ale căror principii sunt divide et impera si homo homine lupus

Îmi lipseşte senzaţia de apartenenta, dorinţa de a face parte dintr-o comunitate cu reguli corecte rămâne un vis. De când am apucat sa locuiesc în Bucureşti am observat o ura mocnita, tacita, molipsitoare, o dezbinare intre vecini, o atitudine de fiecare pentru el.

Am fost indignat de comportamentul unui grup de 4-5 pusti de 10-12 ani care urlau şi înjurau îngrozitor în staţia de autobuz. Nu cred ca a fost o întâmplare pentru ca am mai observat aceeaşi atitudine si la alţii. Dar după ce le-am ţinut o mica cuvântare s-a mai schimbat atmosfera. Problema este de atitudine şi de stabilire a limitelor, dacă nimeni nu reacţionează înseamnă ca acel comportament este ok… Si pe cat de indiferenţi sunt bucureştenii, fiecare îşi face limitele cum a învăţat acasă sau, mai rău, cum îl duce capul…

Toate apucăturile urate ale bucureşteanului mediu: rahaţii de câine de pe trotuar, hârtia de la gogoaşă aruncata jos, îmbulzeala în autobuz, urlatul pe strada, seminţele scuipate direct pe jos, circulaţia haotica pe trotuar ca pieton sau pe sosea cu maşină, parcarea maşinii, fără discernământ, pe cate doua locuri sau pe locuri interzise şi multe altele, toate aceste apucături sunt ca frigul care iţi intra în oase şi nu te mai lasă sa gândeşti. Este mult mai simplu sa fii neam prost, e mult mai uşor sa ţipi decât sa vorbeşti frumos. Dar, mereu, violenta de toate tipurile este doar o prelungire a neputinţei şi limitării mentale. Cei care nu înţeleg regula sunt frustraţi si nervoşi ca trebuie sa o respecte si de aceea fac un act de bravura în a o încalcă. Lipsa unui mecanism de asigurare a respectării acestor reguli, scrise sau nescrise, va menţine în continuare un sistem ambiguu de valori. Si din păcate acest sistem de valori la care suntem deficitari are un nume: CIVILIZAŢIE.

One Reply to “Forget the stupid smile, tomorrow’s allready here!”

  1. Totul vine din lipsa pedepselor – chiar daca sunt definite, nu se aplica. Francezul nu scuipa pe jos fiindca stie ca isi ia 50 euro amenda, neamtul nu arunca gunoiul in strada fiindca stie ca isi ia 100 euro amenda, iar canadianul nu goneste cu 80km/h peste limita legala fiindca stie ca ii confisca masina. La noi ca la nimeni, toata lumea isi face de cap, fiindca stiu ca nu patesc nimic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *