Am spălat maşina. Bineînţeles ca a plouat doua zile. Murphy bată-l vina!
Si în prima zi chiar aveam nevoie sa fie curata. Cel puţin asa credeam eu. Speram sa ajute. Ca mergeam cu ea la politie şi la asigurări pentru micile semne de buna purtare de pe vopsea: mai o parcare prea larga, ba una prea strânsa… un vecin care își ascute cheia înainte de uşa de la bloc pe trei uşi ale maşinii. Deh, tributul nespus al traiului în Bucureşti.
Îmi luasem doua zile sa ma odihnesc. Simţeam nevoia unei mici pauze. In cea de-a doua zi m-am pornit devreme, dupa ce l-am dus pe cel mic la grădiniţa – o veste buna. După un scurt telefon la agenta cu care mai ţin legătura de la CASCO aflu ca nu mai trebuie sa merg la politie sa declar loviturile. Foarte entuziasmat – aproape stăpân pe situaţie – aflu şi un număr de telefon de la cei de la daune şi încep sa sun. Sun o data… nimic. De doua ori… nimic. Interesant ca la un număr de fix primesc mesaj de “Abonatul Vodafone nu răspunde, va rugam sa reveniţi.” Mai sun de câteva ori. Nimic. Ma întorc acasă puţin nemulţumit. Caut pe internet informaţii. Trebuie explicat aici ca era prima data când aveam de a face cu cei de la asigurări casco, si la caţi bani am dat pe asigurare ma aşteptam sa îmi dea şi o cafea când ajung acolo… Stupoare. Pe internet găsesc lista cu acte necesare, găsesc şi acel număr de telefon, cu program 9-17. OK asta e sunt eu prea matinal. Aştept ora 9 şi mai sun … vreo ora. NIMIC! Într-un final ma hotărăsc si plec la biroul de daune.
Începuse deja ploaia şi cu oraşul nostru gri… maşina mea s-a camuflat sub un strat protector de jeg.
Păcat ca nu era murdara când mi-a zgâriat-o nemernicul ala cu cheia! In Bucureşti nici nu merita sa speli maşina! De ce ? Merge mai bine? Mai repede? Arata mai bine? Vine unul si o zgârie cu cheia dacă e prea curata… Ma strecor prin traficul îngreunat de ploaie si ajung. De cate ori ati stat la politie pentru a declara un mărunţiş, sau o chestie mai serioasa. Cu o coada interminabila, într-un hol mic şi murdar , fără bănci, cu oameni obosiţi, nervoşi, păgubiţi. Care aşteaptă toţi rândul la o masa zgâriată şi murdara cu doua maşinuţe de jucărie – pentru a arata cum a avut loc evenimentul- in fata unui plutonier plictisit si scarbit. Sufla in fiola, numele, prenumele, aţi completat şi pe verso, desenul dom’le, desenul… Da! deja vu! Poliţaii aia amărâţi au nişte fraţi mai mari si mai simandicoşi. Care te ard la buzunar mai abitir ca un foc de tabără. Fraţii lor sunt agenţii de la daune de la asigurări.
Ajung acolo si am o mica strângere de inima. Tipul din spatele unui birou îmi e cunoscut. Dar nu ştiu de unde. Dar nu e de bine. In rest nimic care sa semene cu atmosfera aia de la politie. Nu… era vopsit gardul. Ăştia măcar par mai civilizaţi, dar sunt la fel de rai.
Cert e ca la trei zgârieturi si o aripa uşor înfundată mi-a pus patru francize. Jaf la drumul mare. Sunt foarte revoltat. La ce naiba mai plătesc CASCO? Daca maşina era lovita toată partea dreapta de la cap la coada era o singur franciza, dar asa? Nu scrie nicăieri în contractul de CASCO cate francize şi cum se estimează. E la buna alegere a agenţilor de la daune şi nu ai nici un cuvânt de spus.
Mi-am amintit de unde îl ştiu şi pe tip, tot de la asigurari, dar era la alta firma. Ma lovise unul din spate de era sa îmi rupă gatul şi mi s-a stricat, pe langa tot spatele masinii, si scaunul meu şi al pasagerului. Eram cu o Dacie 1410 şi dacă nu ceda scaunul ar fi cedat vertebrele mele cervicale. Da, m-a mai pârlit o data nemernicul, n-a vrut sa îmi despăgubească scaunele şi am rămas cu ele rupte.