Optimist

Un murphism trist de pesimist: este imposibil ca un optimist sa fie plăcut surprins.

 

Lupta cu superstitiile

Ma surprind ca merg pe trotuar si sunt atent sa nu calc pe capace de canal decât dacă au număr par de gauri. E o veche joaca din copilărie în care consideram ca ai ghinion când calci pe un astfel de capac. Poate la mijloc era un mic adevăr, vreo bunica, care vrând sa isi convingă nepoțelul sa nu calce pe capacele de canalizări de frica sa nu fie capacul șubred și sa cada copilul in gaura, i-ar fi spus de zece ori ca e periculos. Iar a unșpea’ sătulă sa nu fie băgată în seama s-a folosit de un truc mai vechi – inspirarea unei temeri mai difuze dar generale – vezi ca aduce ghinion!

Uff și ce teamă e mai mare ca cea de ghinion ? 😀 Apoi copilul a spus altui copil și acela altora și … gata joaca. Mai departe imaginația copiilor a dezvoltat subiectul. S-a zis ca cele cu număr par de gauri n-ar fi chiar asa de rele, sunt un pic mai bune, chiar… norocoase. si atunci alergam sa fim primii care ajungeam sa călcăm pe cele cu 4 gauri. Ca doar erau norocoase! Si dacă se întâmpla sa călcăm pe vreun canal fără gauri. Pfff,  o întreagă procedura de exorcizare pentru a scoate răul din noi! Trei pași înapoi, scuipi în sân de 3 sau 7 ori, apoi trei pași înainte și abia atunci erai exonerat! Doamne ferește sa te fi împiedicat cu piciorul drept, sau sa treacă iți treacă vreo pisica neagra calea! Biata pisica!

 

Pisica am rezolvat-o, sau mai bine zis m-a rezolvat ea pe mine. Dacă atunci când eram mic ma făleam ca țintesc bine dând cu pietricele și cu scoabe după pisici, acum sunt fericitul deținător al unei băbuțe de aproape 13 ani, pufoasa și cuminte… Răzbunarea matei!

Cu capacele de canal e cam greu… Cine știe unde e unul șubred! Mai bine le feresc pe toate.

Nu de alta dar nu ar fi prea haios sa fiu ca în bancul ala cu unul în gips:
-Ce ai pățit domnule?
-Eh, accident de avion!
-Cum și ai scăpat? Cum s-a întâmplat?
-Pai ma uitam după un avion și am căzut într-un canal fără capac!

Mai știu și altele: iată unul mai vechi de pe vremea bunicilor: sa nu lași firmituri pe masa pentru ca sta Maica Domnului în genunchi și se roagă sa la strângi. Asta este o aluzie foarte subtila către curățenie și igiena, chiar draguț!

Alta: nu duce gunoiul din casa noaptea. Recunosc asta mi-a dat de gândit mai mult, dar cred ca am dibuit-o și pe asta: riscul este sa te întâlnești cu niscai animale sau animăluțe mai mult sau mai puțin domestice: șobolani, pisici, șerpi sau cine mai știe ce urs…

Sa ieși din casa pășind cu dreptul când ai ceva important sau pur și simplu de fiecare data, ca sa iți meargă bine.

Sa nu te întorci din drum dacă ai uitat ceva, o haina, o umbrela, orice. Asta e un pic mai profunda și tine cumva și de subconștient, e ca la vechii războinici care atunci când plecau la lupta pe viata și pe moarte nu priveau niciodată înapoi. E ca un fel de bărbăție suprema înfruntarea sortii cu toate vitregiile ei cu fruntea sus. Senzația întorsului din drum este puțin demotivanta și duce automat la provocarea subconștientului la asocierea unor trăiri similare. Sa iau un caz simplu. Din punct de vedere logic uitarea unui lucru important trebuincios în cursul zilei aduce o doza de frustrare care sesizează un mecanism al memoriei de asociere. Daca uit sau nu iau umbrela și ploua e rău, ajung leoarca, posibil o răceală, oricum un disconfort care se memorează. Dar se întâmplă rar sa uitam un lucru și sa fie necesar imperios. Așadar un al doilea element care stimulează memoria: legarea de cazuri relativ izolate deci ușor de reținut. Acum vine partea cea mai interesantă. Uitarea unui lucru e un disconfort si mai ales cu atât mai mare cu cat creste distanta cu care am depășit pragul ușii. Asociind deci frustrarea uitării lucrului cu decizia de a ieși pe ușa și, ca vechii războinici, sa nu privim înapoi se naște iată o superstiție.

Sa nu spargi oglinda, sa te ferești de coada calului și ochii șefului, sa nu treci pe sub scara rezemata de perete, sa nu treci pe sub firele care susțin stâlpii de telegraf sau lumina și multe alte superstiții au totuși un miez de adevăr, o mica învățătură populara pentru a ne feri de rele și… ghinioane!

Iar la toate de mai sus vreau sa mai adaug câteva dragi mie: nu fi niciodată primul, nu fi niciodată ultimul și nu te oferi niciodată voluntar – poate aduce ghinion…

Efectul de strada

Aceeași strada lunga mă provoacă la meditație. Mi-am pus iar muzica la caști. Privesc trecătorii care îmi vin din fata încercând sa descopăr și la ei EFECTUL STRĂZII.

Din față vine o fata care se uita insistent la mine mergând fix pe lângă bordură. Trotuarele sunt inutilizabile din cauza mașinilor parcate și a câinilor din curți și de pe strada. Trebuie sa mă dau la o parte și realizez ca eu chiar mergeam pe partea buna. Ca pieton pe o strada fără trotuare se merge pe partea stânga. Mă gândesc la acea fata – sigur nu are carnet și nici nu înțelege circulația rutiera. Părea draguță, păcat… Îmi vine în cap o melodie răutăcioasa de prin studenție: “Fa, ești frumoasă” cantata de Antract. >:)

***

E forfot de mașini care lasă copii la grădiniță. Parcate strâmb, ostentativ. Se vede ca se grăbesc și ca nu au timp. Dar se comporta de parca ar avea nevoie de o scuza, de o justificare: “parchez aiurea și sfidez pe toți ceilalți fie pietoni sau șoferi, pentru ca eu ma grăbesc, am copil mic, ce nu vedeți!!! Ma grăbesc și sunt nesimțit/ă!” Si eu,  ca pieton, nu mai am loc sa trec nici pe strada și nici pe trotuar. Atenție, bizon șofează! :-t

***

Căinii simt frica. Dar apreciază reacțiile naturale. Am fost surprins de un lătrat puternic la un metru de mine și am tresărit, dar în următorul moment mi-am dat seama ca era după gard și mi-am continuat netulburat drumul, iar lătratul a încetat. Ceilalți căini de pe stradă m-au privit cu atenție, dar mersul meu neinteresat și trufaș printre ei da roade de fiecare data. M-au lăsat în pace. Sunt un mare fan al emisiunii: “Cezar și căinii”… E drept ca după momentul respectiv n-as mai fi avut nevoie de cafea , doza de adrenalina mi-a încălzit sângele în dimineața aceea. B-)

***

Am în fata un tânăr care pare sa aibă parul lung. Când se apropie mai bine ii zăresc geacă de piele, pantalonii strâmți, bocanci înalți, parul lung prins în coada la spate și cioc a la Metallica. Iată un tip simpatic! Mie îmi canta în caști Nirvana. HA! Ce diferența intre noi. Poate chiar ascultam aceeași muzica. Dar sigur el arata asta. Eu nu par: am geacă gri, blugii simpli, parul scurt, un început de chelie ascuns cu grija de o șapcă. Dar mi-as lua niște pantaloni de piele!!! Oare țin frig pe vreme de-asta rece? Hmm, o sa arat ca un greiere borțos. =)) Asa ca o sa rămân la look-ul meu neutru! Muzica totuși vine din inima!

***

Si strada merge înainte.

Fata in fata

Acum aproape 2 ani:

Ma pregatesc de interviu. Cu emotie si concentrare. Atent sa nu ma foiesc pe scaun, sa nu spun lucruri gresite, sa nu fiu prea familiar, sa nu spun lucruri prea critice despre fostul angajator. E al treilea interviu in aproape trei luni de cautari. Afara ploua din ce in ce mai tare. M-am trezit cu o durere de cap sinistra, am dormit greu, m-am trezit peste noapte dand vina pe pisica…

Mai citesc o data (a cata oara?) descrierea postului. O sa ma concentrez pe experiente similare, pe asemanari, voi da o mai mare importanta lucrurilor marunte dar cu relevanta pentru intrebarile angajatorului. Acest job ma atrage, imi da perspective – e o companie importanta. De cand am fost chemat la interviu am intrerupt studiul la materiile pentru urmatorul meu examen de certificare si m-am concentrat pe lucrurile care din descrierea jobului nu imi erau foarte familiare sau lucruri pe care le-am facut mai demult si nu mai sunt sigur pe mine.

Durerea de cap persista, caut un remediu si nu gasesc. Intr-o ultima sfortare mai citesc cateva notite din ultimele zile, inchizand ochii si incercand sa ma vad stand fata in fata cu intervievatorul si raspunzand la intrebarile sale. Ma intreaba numai lucruri la care stiu rapsunsul… brrr… am inceput sa visez! Trebuie sa ma pregatesc, trebuie sa imi calc o camasa, trebuie sa imi tai unghiile, sa nu uit ochelarii, sa imi iau la mine pix, doua CV-uri, umbrela ca ploua, e intr-o zona aglomerata si nu o sa gasesc parcare, mai bine chem un taxi.

Ma uit la ceas, e tarziu.

Ploua! N-am gasit taxi, am uitat ochelarii, e aglomerat si nu vreau sa intarzii. Sunt ingrijorat ca in zona respectiva e greu de gasit parcare.

Am ajuns! Am gasit o parcare cu plata, la urma urmei, e mai ieftina parcarea decat sa caut masina ridicata prin nu stiu ce margine de Bucuresti. E cam devreme, dar ma indrept catre locatie. Ploua tare si pare ca n-am destule maini sa duc si umberla si borseta si o mapa cu doua CV-uri. Ajung la receptie si cer voie sa mai astept pentru ca am ajuns prea devreme.

O domnisoara draguta ma primeste si mergem catre sala de interviu: “dupa cum v-am spus aveti un test asmanator cu cele de la Microsoft si un test de PI”. Urmeaza o discutie libera in care incerc sa explic discret de ce nu mai sunt la fostul angajator si cum am ajuns sa stau acasa cautand de munca. Este o persoana receptiva si nu insist. Discutia este agreabila si se termina pe un ton optimist, este o echipa mare la IT. La acest job oportunitati de promovare nu prea sunt, dar eu sunt optimist: “imi pot continua dezvoltarea ca trainer”.

Raman singur, eu si cateva foi pe care trebuie sa bifez raspunsurile.

Mi-a luat cu cateva minute peste o ora si mi s-a parut foarte greu. Intrebrile aveau aria de acoperire peste descrierea jobului, intrebari lungi de la jumatate de pagina pana la una intreaga. Desi nu am nevoie de ochelari permanent, acum chiar mi-ar fi trebuit. Spre final mi-a revenit durerea de cap.

S-a terminat, am iesit din nou in ploaie. Sunt dezamagit, testul a fost greu, voi primi raspuns abia peste 2 saptamani. As fi dorit sa stiu rezultatele. Sa stiu macar cum am raspuns. Va trebui sa nu ma gandesc la asta. Sigur va mai apare un alt job si pentru mine.

Acum o saptamana-doua:

Este 9 fara 5. Merg repede, nu trebuie sa intarzii, azi am interviu. Unul dimineata si unul seara. Mi-au facut ziua praf… Am pus muzica in casti si trag mereu cu ochiul la masini, ca nu prea e trotuar si merg pe carosabil. Strada pare si mai lunga. Ma latra cainii, cand merg pe langa gard.

In sfarsit ajung; e trecut de 9, nu imi place sa intarzii, dar cred ca nici candidatul n-a ajuns, ca e cam departe aici.

Deschid repede calculatorul sa dau print la cateva intrebari pe care le-am scris pe telefon in metrou. Nu am prea avut timp sa ma pregatesc pentru interviul asta…

Suna la usa. Deschid. Un tip speriat in cadrul usii:

-Firma “Cutare”? Am venit pentru interviu…

-Da, buna dimineata, poftiti, va rog!

La mall

Am fost la film. La mall. Se pare ca distracţia mondena a romanului a devenit vantureala la mall. Ce faci? Ma duc la mall! E plin de puicuţe mai mult sau mai puţin la moda mai îmbrăcate sau mai dezbrăcate. Animata atmosfera…

Dupa film am dorit să mâncăm ceva dulce şi atunci s-a rupt filmul. Eu încerc să îmi fac un obicei să nu revin la acele magazine la care vânzătoarele nu reuşesc să ma capteze cu o amabilitate sau un tratament corect. Înainte de film mai avusesem o tentativa să mănânc un rulou cu caramel de la Cinnabon, doar ca reacţia vânzătoarei m-a îndepărtat. Cu inima îndoită şi sperând ca după film s-a schimbat tura am revenit pentru un desfăţ dulce. Nu sunt sigur dacă era alta fata ca nu i-am reţinut chipul. Dar ce am văzut acolo m-a îngrozit şi a doua oara.

Tot timpul ne plângem de politicieni şi de mizeriile celor bogaţi şi ignoranţi. Dar azi am văzut o fătucă normala, draguţă cu nu a reuşit să rupă doua cuvinte in limba engleza. Avea doua cliente cu trăsături asiatice, care ma îndoiesc ca nu vorbeau engleza şi nu a reuşit să articuleze decât cuvinte in romana. Nici măcar nu era mare filosofie, dar mărimile prăjiturii sau băuturii:  Normala, Medie şi Mare nu a reuşit să le traducă… Acum ma iertaţi, dar exista vreo scoală in care limba engleza nu e studiata măcar un an, doi? Nu ştiu cine ar fi mai vinovat patronul care a angajat o incompetenta sau draguţa aia care a trecut prin scoală ca gâsca prin apa? Nu a fost singurul lucru care m-a deranjat acolo, ca in doua minute a apărut si un tinerel îmbrăcat ca un agent de paza cu care nu am reuşit să ma înţeleg bine in limba romana. Copiii ăştia indolenţi nu cunosc sinonime nici in limba romana, darămite alta limba. Daca nu ii reciti cuvânt cu cuvânt de pe oferta din spatele lui nu reuşeşti să te faci înţeles. Nici măcar nu a reuşit să îmi explice oferta.

Pana la urma reuşesc să intru in posesia dulciurilor dorite si cu tava in mana ma îndrept spre una din cele trei mese aflate acolo pentru clienţii cofetăriei. Stupoare! Nu erau scaune disponibile… fusese unul mai strângător de le adunase de la trei mese pe toate şi după ce ca nu le folosea pe toate a zis ca ii trebuie toate…

Poate oi fi eu de vina! Deşi nu prea înţeleg cum. Am nimerit in locul greşit.

Acum cred ca totuşi ne meritam soarta. La asa tara, asa conducători, ca nu e nici o pierdere.

E o vorba: frumoasa tara este Romania, pacat ca e locuita!

Greseala? sau mai bine nu incercam?

Erare humanum est. Sau numai cine nu munceşte nu greşeşte. Oare nu ne cautam scuze puerile câteodată?

Este normal să ne iertam greşelile, dar problema este ca nu totdeauna ni le asumam. Cel mai simplu este când greşim fata de noi înşine.

Daca nu ţi-a ieşit din prima ascunde orice urma ca ai fi încercat…

Am căzut cu trotineta. Dar sunt bucuros – de data asta am scapăt fără ghips! Nu e greu să mergi cu ea. Am învăţat repede. Am învăţat să ma amuz de privirile celorlaţi trecători, să ignor câinii, gropile şi babele imbecile. Mersul la munca combinat cu un pic de mişcare este chiar plăcut. Dar m-a prins flama. Oare ce se mai poate face cu acest mijloc de locomoţie? Si cum părintele nostru sfătuitor este acum internetul am cautat şi eu la alţii. Am găsit! Se poate să sari şi borduri cu ea!;) De ce nu? Am şi reuşit. Si am prins curaj. Da, am făcut 35, da, ştiu… nu mai sunt puştan. Dar nu ma simt, încă îmi umbla mintea hai hui. Nu vreau să ma maturizez… Se poate să sari şi şanţuri cu trotineta. Da, o grămadă de puştani pe Youtube fac asta. Pot să o fac şi eu! Ei, bine… GREŞIT! Sau poate trebuie să mai mai antrenez puţin. Am aterizat cam brutal după ce roata din spate s-a oprit in buza şanţului. M-au durut mâinile doua zile dar am scapăt doar cu antiinflamator, cu feşe elastice şi orteze elastice din care am o colecţie impresionanta. ;))

Amuzant pana la un punct ca de-abia am adormit de durere. Doar ca am învăţat să ma doftoricesc singur, antiinflamator, faşa elastica şi in cazuri extreme protecţiile pentru palme de la role ţin loc de atele sau ghips. Si după doua zile sunt ca nou!!! Oarecum…:))

Doar un gând nu îmi da pace: ce-ar fi fost dacă nu încercam să fac cascadorii? Pierdeam ceva? Era viata mai searbădă? Si nu pot să răspund. Revăd in minte situaţia cu mine gata de săritură şi când încerc să iau alta decizie, nu reuşesc.Oricum încerc să ma vad făcând altfel, nu reuşesc. Oare chiar suntem sortiţi să greşim? Greşeala este calculata întotdeauna? De fiecare data este o parte din mine care crede in eroare. Mintea simte probabilitatea sau posibilitatea erorii, dar de fiecare data alege să nu asculte. Posibilitatea erorii o resimţim ca teama. Dar acea teama, mintea alege să o blocheze şi astfel ne avântăm orbi spre eşec. Teama aceasta e normala, este aceeaşi care nu ne lasă să spunem prostii. Dar tocmai teama asta refulata face încercarea mai tentanta. Si atunci apare un cerc vicios, din care ieşirea este inevitabil in direcţia sortita.

Dar ce ne caracterizează viata mai mult: greşelile neobservate sau iertate de ceilalţi sau reuşitele “la mustaţa” care par normale odată ce s-au întâmplat? Sa zicem ca un lucru făcut de 100 de ori corect şi o data greşit nu ne caracterizează. Corect? Greşit!!! Daca mergem pe jos si din 1000 de paşi o data călcăm strâmb, nu se pune. Daca punem asta la o alta scara iese o tragedie. Sa spunem ca acel lucru repetat de 100 sau 1000 de ori este condusul maşinii… eheee o alta poveste.

Dar dacă încerci să prinzi o musca in zbor şi 100 de încercări sunt nereuşite iar una, a 101-a încercare este reuşită, nu cumva asta este eroarea? Doar speranţa reuşitei ne tine mereu in priza şi ne pune pe jar:

-Da, eu POT să fac asta!

-Oare?

Cum se calculeaza bugetul

Într-o dimineaţă, stăpânitorul unei cetăţi fu trezit de nişte strigăte care se auzeau din piaţă: „Hai la mere! Mere dulci cum n-aţi mai gustat!”. Ridicându-se indispus din pat şi privind pe fereastră, văzu un târgoveţ ce vindea, într-adevăr, mere, înconjurat de o mulţime de muşterii. „Trebuie să fie tare bune merele alea”, îşi spuse mai-marele cetăţii şi, făcându-i-se poftă, îl chemă pe primul său sfetnic şi îi porunci: „Ia cinci galbeni şi mergi în piaţă să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Primul sfetnic îl chemă pe paharnic şi îi spuse: „Uite patru galbeni, du-te şi cumpără mere”. Paharnicul se adresă, la rândul său, stolnicului: „Poftim trei galbeni, de care să cumperi mere de la târgoveţul acela”. Stolnicul îl chemă pe primul străjer îi dădu doi galbeni şi îl trimise în piaţă. Acesta dădu un galben unui străjer din subordine, iar acela se duse la târgoveţ şi îi luă la rost: „Hei, ce tot strigi aşa? Ai tulburat somnul mai-marelui cetăţii, iar drept pedeapsă mi-a poruncit să-ţi confisc căruţa asta cu mere”.

Zis şi făcut. Întors la şeful său, străjerul se lăudă: „Am făcut un târg nemaipomenit. Cu un galben am cumpărat o jumătate din căruţa cu mere a târgoveţului”. Primul străjer merse la stolnic: „M-am târguit şi, cu cei doi galbeni pe care mi i-ai dat am reuşit să cumpăr un sac cu mere!”. Stolnicul – repede la paharnic: „Cu trei galbeni am luat o tolbă întreagă cu mere”. Paharnicul dosi jumătate din cantitate şi apoi merse la primul sfetnic: „Iată, cei patru galbeni mi-au ajuns doar pentru o jumătate de tolbă cu mere”. Iar primul sfetnic se înfăţişă dinaintea stăpânitorului cetăţii şi glăsui: „ Măria ta, iată, am îndeplinit porunca. Numai că de acei cinci galbeni n-am reuşit să târguiesc decât cinci mere”.

Mai-marele cetăţii muşcă dintr-un măr şi cugetă: „Hmmm… Cinci mere pentru cinci galbeni… scump, foarte scump! Şi, cu toate astea, târgoveţul acela avea o mulţime de cumpărători. Înseamnă că lumea o duce bine, are bani. Ia să măresc eu birurile!”

Cosmar abstract

La scoală. Urcam în clasa. Deodată scara dispare şi ne trezim toţi coborând. Încep a urca primul. Scara nu urca mai sus. Trecerea e printr-o clasa unde e profesoara B, si e furioasa. La trecere e o linişte mormântală, aproape sinistra.

Prima ora e biologia. Profesoara se chinuie de zor. Elevii nu sunt receptivi. Ies la tabla. T ca de obicei, din spate, face pe deşteptul. Eu spun “E enervant!”, profa’  îmi tine isonul.

A doua ora un prof, de fapt de rusa, tine ora de geografie. Pune note fără sa se uite la elevi si fără ascultare, pe motiv ca nu sunt. Eu protestez in mine.

Biologia seamănă cu a IX-a cu mine ieşind la tabla; mai târziu mi-am amintit, era şi M, se lauda ca el e mai înalt şi a sărit sa vadă dacă atinge cu capul tavanul într-un hol spre clasa.

cu ce am gresit noi?

“[…]Adevărul este ca sunt anumite realităţi aici care-mi plac şi sunt convins ca lichelismul autohton ar putea fi înăbuşit dacă nu distrus printr-un regim de dictatura. În România numai teroarea, brutalitatea şi o nelinişte infinita ar putea schimba ceva. Ar trebui arestaţi toţi românii şi bătuţi până la sânge; numai asa un popor superficial ar putea face istorie. Este teribil sa fii român, nu câştigi încrederea efectiva a nici unei femei, iar oameni serioşi zâmbesc, când te vad deştept, te cred escroc. Dar cu ce am greşit eu de trebuie sa spăl ruşinea unui popor ce n-are istorie? ” (Emil Cioran 27 decembrie 1933).

Da, 1933 … nu prea s-au schimbat multe, nu?