Visul

Un cuvânt, o imagine, un gând, o întâmplare deschid mintea spre o reverie.

Încercările sunt mereu diferite, citam cuvintele lui Bob Marley cu ceva timp înainte

Când crezi că ai găsit toate răspunsurile, vine viața și schimbă toate întrebările.

Si chiar în acel moment când le-am pus pe site, mă gândeam când va sa schimbe viața întrebările pentru mine. Nu de alta dar nu mă simt ca as fi găsit deja răspunsurile… Cu ce împrejurare – sinistră sau fericită!?

De fel am încercat sa dau o rațiune întâmplărilor, fenomenelor, sunt un realist și inefabilul are sigur o explicație print-un complex de factori pe care minte nu le-a pătruns inițial.

Dar sunt momente in care ceva trebuie lăsat neexplicat. O mica magie trebuie sa acopere, sa încețoșeze trivialul simplu al realității. E adevărat ca nu se poate ascunde… adevărul, dar nici nu e nevoie, el iese singur la vedere când e nevoie. E ca un „Aaaaa, mi-am dat seama” si toate devin clare si limpezi. Inefabilul predispune la visare si visarea are acest efect de a așeza gândurile.

Frumusețea momentului e cea care trebuie privită cu ochii mari si limpezi de copil fără a încerca sa se explice toate in amănunt.

E adevărat ca viața nu schimba întrebările pe față, cel puțin nu mereu. Eu simt ca as fi același copil care se juca desenând in scara blocului desenând cu creta nave spațiale cu panouri de bord impresionante si explicând partenerilor de joaca, a câta oara(!!!) cum funcționează si care este ordinea butoanelor desenate acolo…

Privind înapoi, realizez ca viața mi-a schimbat de nenumărate ori întrebările si m-a lăsat sa îmi trag concluziile, mai bune sau mai rele așa cum am vrut eu.

Așa cum am vrut eu. Asta este elementul cheie aici, sunt in stare sa mă conving de anumite lucruri si in consecință sa iau decizii (pripite) care uneori îmi schimba viitorul într-un mod dramatic. Un exemplu clasic, a fost prin anul doi de facultate când la o materie ușoară am luat o nota relativ mica. Printru-un complex de împrejurări am tras exact biletul cu subiectul pe care profesorul n-a mai avut chef (si bune cuviința) sa îl predea personal si ne-a spus sa îl învățam din manual. Statistica si probabilități, asta era materia si profesorul ni s-a părut din start nesuferit. Scurtând povestea am făcut bine 2 subiecte si la treilea l-am aburit, dar fiind printre primii la examen m-am ales cu un 6 – aceeași nota pe care au primit-o cei care nu învățaseră mai deloc.  In plus n-a picat nimeni si pe mine mă amenințase ca mă pica. Deh, dezavantajul sa fii primul la examen, când profesorul are pre multa energie. Cert e ca am fost așa de supărat ca in 3 sile am slăbit vreo 3-4 kg, eram si in sesiune, dar am fost așa devastat ca am vrut sa plec din facultate. M-au ținut cu greu ai mei.

Concluzia mea a fost greșită, dintr-o întâmplare nefericita am făcut o mica tragedie. Elevul lăudat cu ceva timp înainte… a dat cu dosul de pământ.  E adevărat ca exact pe atunci aveam si o mica (mare) problema amoroasa… si eram teribil de sensibil. 😀

Una peste alta acea întâmplare avea sa își pună negativ influenta asupra altor decizii si alegeri ulterioare. O întrebare schimbata de viață eu n-am fost in stare sa o înțeleg, darămite sa răspund la ea. Am uitat in acel moment sa accept provocarea si sa lupt pentru ce doream sa fie al meu. Am ales sa îmi înec visul într-o mare de furie si răzvrătire. Soluția era sa îmi pun o întrebare simpla: meritam eu nota aceea? Poate da, poate nu.  Comparativ cu ceilalți colegi mai degrabă nu. Conta pentru mine? Poate da, poate nu. Mai degrabă da, căci odată trecuta in carnet a influențat negativ si alți profesori sa ia o decizie in defavoarea mea. Greșit e ce am ales eu sa înțeleg din acea întâmplare.

Si iată cum un copil care nu a înțeles o întrebare schimbata a uitat sa viseze si sa își urmeze visul lui mai departe. Am ales sa fiu victima, m-am lăsat învins.

Evident ca povestea se repeta ani mai târziu, când si alte decizii sunt luate în pripa cu consecințele de rigoare. Deh, domnia si prostia se plătesc, as mai adăuga eu si pasiunea…

***

Visul rămâne. Uneori… un cuvânt, o imagine, un gând, o întâmplare deschid mintea spre o reverie.

The Way of the Force

Obi Wan Ken-obi: You don’t need to see his identification!
Imperial soldier: We don’t need to see your identification!
OWK: These aren’t the droids you are looking for!
IS: These aren’t the droids we are looking for!
OWK: He can go about his business!
IS: You can go about your business!
OWK: Move along!
IS: Move along! Move along!

Filosofie

Când nu înțelegem logica lucrurilor, filosofam.
Dar filosofam folosindu-ne logica…
Oare nu e un cerc vicios?

Atâta timp cât nu-ți pasa unde ești, nu te poți rătăci. (Murphy)
 

Viata chiar trebuie explicata pe deplin?

Fug

Fug. Si ma uit cu coada ochiului inapoi. Oare am scapat? Inca n-am obosit. Dar de cine fug? Sau fug dupa ceva? Inainte se vede clar. Pana la prima curba. Nimic interesant. Si eu fug. Ma opresc brusc… Sunt ok, dar de ce fugeam!? Nu vine nimic dupa mine si nu trebuie sa fug sa prind nimic din urma, dar trebuie sa fug!
***
E dimineata. Off, iar m-am trezit inaintea ceasului. Si am cam dormit cu pauze. Sunt deja agitat? Abia m-am trezit. De fapt nici nu m-am trezit, doar mi-a zburat somnul…
***
Mai am cativa pasi pana la munca, e relativ devreme. Merg apasat. Oare chiar ma grabesc? Plimbrea de la metrou pana la birou cam 20 de minute e recomfortanta. Imi da timp pentru mine, deja am tabiet, ma amuza cand reintanesc aceiasi oameni, aceleasi masini, probabil cam la aceeasi ora in fiecare zi.
***
Mi-am facut lista de prioritati, de azi ma organizez… parca ar fi bancul ala cu cele mai frecvente minciuni le studentului: de maine ma apuc de invatat, de maine ma las de fumat, da-mi 5 lei ca ti-i dau maine… Asa si eu – ma apuc de organizat. Adevarul este ca … suna telefonul … intra sefu … inchid telefonul inainte sa aflu ce dorea colegul… iar nu merge ceva pe computerul sefului … ma ridic … acelasi discurs… caut pe google … suna iar telefonul … in birou se vorbeste tare… nu inteleg nimic… incerc sa citesc de pe computer … intra un mail urgent… suna un alt manager nu merge ceva pe mail … mai vine un meaj de la un coleg… hei! E virus nu il mai da si la altii… e ora mesei, o ora pauza … suna telefonul nu merg contractele trebuie urgent unul pentru un client nervos… da, sunt inca in lucru… ok il facem pe asta inainte. Pauza a fost de 15 minute… in birou e cald … sau mie imi e cald. S-a facut ora 3, deja imi vajaie capul… vreau ceva dulce… intaritor… vine sefu, tot nu s-a rezolvat cu eroarea!? Platim o groaza de bani pe IT si nu merge nimic, nimic! … e deja ora 5 … oare vreau sa se termine mai devreme sau sa mai dureze inca o zi ca sa apuc sa ma uit la lista de prioritati!? E ora 6 ma simt deja depasit moral ca o masina veche pe autostrada. Nu mai gasesc viteza a 5 –a cand altii au cutie automata cu 8 trepte si ambreiaj cu nume hidro nu-stiu-cum… nu se mai termina calvarul.
***
Drumul pana la metrou pare mai scurt acum, e zgomot de la masini si a inceput sa fie cald. Mai e putin pana la metrou.
***
Ajung in parc, as lua-o la goana, in sfârșit după o zi lunga un loc placut, cu verdeata, copii zglobii, lume care se plimba, as fugi dar ma incrurca ruxacul si nici sa fug nu imi vine ca e prea placut drumul. De ce sa fug, nu ma grabeste nimeni!

Principiul un om – o drama

Salut! Ce mai faci? Bine? Bine-bine sau doar asa… bine?! Instinctiv suntem optimişti, doar mimica ne trădează.

Am primit azi pe messenger un link Poetul din gara Sinaia. Nu sunt sigur dacă sa il încadrez la spam, şantaj sentimental, exagerare jurnalistica sau la un strigat de ajutor disperat. Sincer n-am avut răbdare sa citesc pana jos pentru ca stilul epistolar nu m-a prins (bila neagra pentru jurnalist), dar am rămas cu o întrebare nespusa.

Cu ce au greşit unii oameni? Într-adevăr sunt unii năpăstuiţi de soarta.

Dar tu ce mai faci? Bine? Bine – bine? Sau doar asa… bine.

Sigur, fiecare ne dorim la mai bine. Si aceasta dorinţă de obicei maschează o nemulţumire. Avem un reper negativ la care ne raportam pentru a stabili un standard viitor, un ideal. Propriile experiente şi obişnuite dictează punctul de plecare pentru acest standard. Acest punct este însa flexibil dacă ne raportam la o masa mare şi eterogena de oameni. In mare măsură depinde de educaţie, vârsta, sex, tara, caracteristici geografice, etc. Daca, studenţi fiind, ne complăceam într-o atmosfera aglomerata, înghesuită, temporara, ca mai apoi sa ridicam standardele la 2-3 camere, vila, maşină si vacante in tari străine. Realizare tutor acestor năzuinţe depinde in cea mai mare măsură de buget. Fiecare are voie sa viseze si ne putem imagina palate si excursii spatiale, dar redevenim pământeni când facem câteva calcule simple. 😉 Aici se creează echilibrul intre idei si realitate. Unii ţin cont de realitate, alţii încetează sa mai spere si doar visează. Unii au bafta, alţii nu. Cu ce au greşit unii?  Dar aţi auzit pe cineva ca e fericit?

Faci bine? Bine-bine? Sigur? :)) Vezi, in fiecare este cate un mugure de nemulţumire. Doar modul cum reacţionăm la acea nemulţumire ne deosebeşte.Care este ultima “drama” pe care ati suferit-o?

De cate ori vi s-a închis excel-ul din greşeală si s-a dus pe apa sâmbetei toată munca de 2-3 ore sau chiar mai mult? Asta nu e o drama? De cate ori nu v-aţi rupt degetele pe tastatura ca nu iese nu ştiu de planşă din ultimul joc la moda? Ati făcut pana de cauciuc in Bucureşti mergând pe drum drept, când şoseaua se casca flamanda sa rupă maşina in doua? Drame mai mici sau mai mari toate sunt dramele momentului.

Când stam de vorba cu prietenii, tendinţa naturala este ca fiecare sa se “laude” cu propriile lui drame.

Dar când ne nimerim fata in fata cu cineva care are chiar o drama in toată puterea cuvântului ce facem?

Compasiunea si dorinţa de a ajuta persoana respectiva ne cuprinde, apoi il îndrumăm cu sfaturi si idei de rezolvare considerând ca asa ceva noua nu ni se poate întâmpla.

Si nu e corect, toată lumea se pricepe la sfaturi postfactum! Câteodată putem ajuta si chiar o facem dar în final fiecare trebuie sa îşi poarte crucea şi sa îşi ducă destinul mai departe.

Doar perseverenta şi răbdarea înving mereu. Noi alegem dacă merita preţul; adică dacă rezultatele justifica efortul depus.

Bafta, răbdare şi s-auzim de bine! Biine, biine!!! Nu doar asa… bine!

Despre prieteni

Cu băiatul in parc: discuție intre puști.
-Vrei sa fim prieteni?
-Stai sa mă dau pe tobogan.
[…]
-Eu am cinci ani jumate, tu?
-Eu am 6 ani si 5 luni, anul asta merg la școală.
Si așa au devenit prieteni… Si s-au jucat jumătate de ora împreuna.

Oare noi, cei mari, ne am pierdut abilitatea de a ne face prieteni? Pierdem din prietenii vechi pe măsură ce trece timpul si prieteni noi ne facem mult mai greu.
Discuție cu un prieten cu care un m-am mai văzut de ceva timp:
-Salut, ce mai faci, când mai ieșim la o bere?
-Pai pe săptămâna viitoare …
Si trece timpul, o săptămână, o luna, poate si sunt nu sunt an, poate mai mult!
Munca-acasă, acasă-munca si cu putin ghinion câteva ore pe drum zilnic si timpul trece.
Despre prietenii pierduți am mai vorbit, prietenia e ca un dans sincron, daca unul nu mai simte muzica, nu mai merge. Si nici cu de-a sila un merge.
Cat trăim tot învățăm, si cel mai greu si trist e sa învățăm sa pierdem. Trebuie, sa ne obișnuim sa pierdem cate o cheie, cate un telefon, cate un hard plin cu poze. Lucruri mai mici sau mai mari, toate cu valoare sentimentală.
Țin minte ca la un moment dat am rătăcit un ceas de mana. Nu era nou, nu era scump dar mă învățasem cu el, nu eram pregătit sa renunț la el si primul gând a fost ca am fost furat. 😀 He, he, mintea mea a ignorat faptul ca ceasul era vechi ca ii mai schimbasem cureaua o data si ca avea un telescop mai sensibil si cureaua mai scăpa cate o data. Din principiu sunt atent cu lucrurile mele si nu le pierd.
Cu relațiile interumane e mai complicat trebuie sa mai învăț ceva: sa nu îmi mai pese de prietenii pe care ii pierd. Pentru ca de fapt nu numai eu pierd. Reciproca e mereu adevărată si ei pierd. Poate chiar mai mult decât mine. Dar daca ei nu observa, nu merita efortul sa le fie explicat. Din păcate reciproca e iar aplicabilă si eu pot sa cad in aceeași greșeală.
Deh, eu sunt hotărât sa îmi asum riscul.

Greierele şi furnica – două versiuni

Poveste culeasa din popor (a se citi de pe mail) – trist dar adevărat. Interesanta este lipsa unui personaj justițiar.

VERSIUNEA ELVEȚIANĂ

Furnica muncește din greu toată vara în arșiță.

Își clădește casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.

Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.

Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.

Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat

SFÂRŞIT

VERSIUNEA ROMANEASCA

Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.

Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.

Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.

Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.

Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.

Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldură într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.

Românii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.

Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească “cât se cuvine”.

Se organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.

Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.

Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz.

Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.

Impozitele furnicii sunt mărite şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.

Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.

Furnica pleacă din România şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia economică.

Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.

Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga.

Cântăreţul Ickxsulescu compune cântecul “Furnică, opreşte-te!”

Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.

Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.

Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 50 milioane de euro.

Greierele moare de supradoză cu etnobotanice.

Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.

Casa este invadată de o bandă de gândaci tuciurii, emigranţi.

Gândacii organizează cămatăria, prostitutia, taxele de protectie, traficul de droguri şi terorizează comunitatea.

Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a României.

Forget the stupid smile, tomorrow’s allready here!

Sunt eu pesimist? Mi s-a spus ca da. Si, poate, pe buna dreptate! Eu prefer sa ma consider un optimist … prea bine informat. Sunt dezamăgit de mine… sunt prea credul. Acest cuvânt ma supăra de cate ori îmi era atribuit, de mic copil, părinţii mi-au spus şi eu, în loc sa iau aminte, ma supăram. Da, sunt un credul, un fraier sincer. Sunt sincer şi ma simt înşelat. Am fost înşelat şi sunt derutat. As vrea sa pot sa am încredere în oameni şi în continuare sa nu ma schimb.

Împotriva îmi este chiar modul în care eu am fot crescut, educat şi în care eu cred cu tărie. Cel mai simplu şi mai clar principiu al meu este ce ţie nu-ţi place altuia nu face. Si îmi place sa cred ca reuşesc acest lucru. Cel puţin asta îmi doresc. Eu cred în oameni şi în cuvinte, cred în jurăminte şi promisiuni. Dar am început sa ma îndoiesc. Si nu cred ca este o excepţie care întăreşte regula. Ci am senzaţia ca sunt singurul sau printre putinii care încearcă sa se tina de o regula de un principiu învechit, inutil. Eu sunt cel care sta la coada când toţi ceilalţi se baga în fata. Si cu fiecare individ care încalcă regula in fata mea încep sa ma îndoi dacă eu sunt cel care are regula buna.

Ma gândeam zilele trecute când, citind o poveste pentru cel mic, ii urmăream reacţiile la cuvintele pe care nu le ştia. Cat de mult s-a schimbat limba, cuvinte care erau pe vremea culegerii acelor basme populare din popor cuvinte obişnuite acum sunt arhaisme care nu numai ca au fost înlocuite dar exprima acţiuni sau activităţi care au fost si ele înlocuite. Modernismul asta ne învaţă sa comunicam, sa împărtăşim experiente şi culturi dar, din păcate lucrurile care se „culeg” din fiecare „lume noua” nu sunt cele mai bune.

Sa fie greşeala noastră ca suntem romani? O fi limba sau pământul de vina? Oare gluma aia cu „Frumoasa tara, România, păcat ca e locuita” o fi fost gândită de un roman?

Din alt principu al meu de viata vreau sa cred ca oamenii sunt din principiu buni, dar în fiecare zi simt cum răutatea sau mai rău indiferenta difuzează din oameni şi construieşte un zid care ii separa.

Ma gândeam ca sa îmi fac un ţel din a încerca sa vad limitele acelei indiferente. Ma gândeam ca în fiecare zi sa încerc sa stau de vorba cu un necunoscut. Sa încerc sa deschid o discuţie. Sa încerc sa rup bariera. Si înarmat cu acest gând am încercat sa privesc la chipurile celor din jur. Incredibil acel zid l-am simţit aievea. Daca zâmbeşti cuiva pe strada sau în metrou eşti ciudat, darămite sa încerci sa deschizi vorba…

Oamenii sunt indiferenţi şi sunt uimiţi când se trece aceasta bariera. Toţi cei de la oraş au dezvoltat o imunitate la bun simt. Care este senzaţia când într-o localitate izolata treceţi pe poteca pe lângă un locuitor al acelei zone uitate de lume, un om simplu, posibil mai in vârsta şi va da bineţe primul fără sa aştepte sau sa cerşească un răspuns. Nu vi s-a întâmplat? Mie da. Si am fost cuprins de un sentiment complex de uimire, bucurie şi jena. Poate ce era mai bun din acest popor încă este undeva îngropat şi eu trag speranţe ca va ieşi la iveala. Nu pot însa sa îmi închipui cum ar fi posibil. Am fost crescut şi educat într-un spirit în care era important sa te dezvolţi personal, sa fii bun, sa citeşti şi sa înveţi bine şi erai apreciat pentru asta şi erai criticat dacă nu te ţineai de treaba. Vreau sa cred ca voi reuşi sa transmit aceasta şi copilului meu. Dar sunt puţin reticent sa nu greşesc. Nu cumva pregătesc o victima în fata indiferentei unor needucaţi, ale căror principii sunt divide et impera si homo homine lupus

Îmi lipseşte senzaţia de apartenenta, dorinţa de a face parte dintr-o comunitate cu reguli corecte rămâne un vis. De când am apucat sa locuiesc în Bucureşti am observat o ura mocnita, tacita, molipsitoare, o dezbinare intre vecini, o atitudine de fiecare pentru el.

Am fost indignat de comportamentul unui grup de 4-5 pusti de 10-12 ani care urlau şi înjurau îngrozitor în staţia de autobuz. Nu cred ca a fost o întâmplare pentru ca am mai observat aceeaşi atitudine si la alţii. Dar după ce le-am ţinut o mica cuvântare s-a mai schimbat atmosfera. Problema este de atitudine şi de stabilire a limitelor, dacă nimeni nu reacţionează înseamnă ca acel comportament este ok… Si pe cat de indiferenţi sunt bucureştenii, fiecare îşi face limitele cum a învăţat acasă sau, mai rău, cum îl duce capul…

Toate apucăturile urate ale bucureşteanului mediu: rahaţii de câine de pe trotuar, hârtia de la gogoaşă aruncata jos, îmbulzeala în autobuz, urlatul pe strada, seminţele scuipate direct pe jos, circulaţia haotica pe trotuar ca pieton sau pe sosea cu maşină, parcarea maşinii, fără discernământ, pe cate doua locuri sau pe locuri interzise şi multe altele, toate aceste apucături sunt ca frigul care iţi intra în oase şi nu te mai lasă sa gândeşti. Este mult mai simplu sa fii neam prost, e mult mai uşor sa ţipi decât sa vorbeşti frumos. Dar, mereu, violenta de toate tipurile este doar o prelungire a neputinţei şi limitării mentale. Cei care nu înţeleg regula sunt frustraţi si nervoşi ca trebuie sa o respecte si de aceea fac un act de bravura în a o încalcă. Lipsa unui mecanism de asigurare a respectării acestor reguli, scrise sau nescrise, va menţine în continuare un sistem ambiguu de valori. Si din păcate acest sistem de valori la care suntem deficitari are un nume: CIVILIZAŢIE.

Amenda de la viata

Ştiţi care e culmea amenzii? Sa iei amenda pe RATB într-o zi când ai urcat în troleu vorbind la telefon, cu o geanta în mana, cu cealaltă în ghips. Mana în ghips era dintr-un accident de munca, nedeclarat, făcut într-o zi în concediu fără plata… Si bineînţeles deplasarea si  apelul telefonic – aţi ghicit – în interes de serviciu. In plus toate astea se întâmplau într-o zi de concediu medical…

Deci, unde am greşit? Mergând înapoi pe firul evenimentelor, logic ar fi fost sa nu fiu la serviciu într-o zi de concediu fără plata, nu ? NU, greşit! Asta e viata si trebuie sa ne împacăm cu ideea: mai pierdem, mai câştigăm, mai pierdem, mai pierdem , mai pierdem … Dar capul sus ca vine ziua de mâine şi nu vezi pragul; ca asta a fost doar începutul.

A urmat o schimbare de decor, un act doi dramatic. Lucrurile merg din ce în ce mai prost sub presiunea de a le face sa meargă mai bine. Se pare ca schimbarea serviciului într-un moment de criza nu a fost cea mai buna decizie.  Nu am luat niciodată în calcul posibilitatea de a merge atât de prost. Din anumite motive am fost nevoit sa închei colaborarea cu firma respectiva şi mi-am trezit acasă într-un moment de criza în care am fost invitat la 3 interviuri în 3 luni în urma aplicării la peste 50 de joburi. Deja ma consider ca norocos ca după 3 luni am reuşit sa ma angajez.

Tind sa cred ca aceasta criza este o invenţie bine pusa la punct. Este o şmecherie financiara special destinata sărăcirii celor săraci şi îmbuibării celor bogaţi.

Am luat amendă, am luat amendă de la viată. Asta e cea mai scumpă. Nu ne dăm seama cat de vulnerabili suntem pana când nu ajungem de partea cealaltă. In partea în care nu credem niciodată ca vom ajunge. Sunt tot felul de greutăţi prin care viata te pune la încercare. Unele le rezolvam uşor, altele le amăgim şi le ocolim fără cuvinte, de unele ne ferim – nu sunt ale noastre, de altele ne lovim şi cădem uimiţi. Uimiţi, cu ochii de copil, mari şi inocenţi.