Persoana dificila, eu???

Eu nu sunt o persoana dificila! Sunt convins… Cei din jurul meu sunt! :))

Eu am început sa conștientizez tensiunea pe care o dezvolt… privind la alții. Privind la reacțiile lor. Mă surprind ambalându-mă pentru cine știe ce nimic si sa creez o tensiune falsa care apoi se translatează pe alta tema amplificându-se da naștere la mici crize inutile. Sau pot absorbi energia negativa a altora si sa o proiectez in următoarea conversație cu o victima neavizata.

Trăim într-o lume in care se caută vina.

TU, tu ești de vina!…
 

Chiar si cei care susțin sus si tare contrariul, si ei o fac. Este natural, cineva a făcut acel lucru greșit in mod deliberat din varii motive. S-a inventat un întreg arsenal de motive: din culpa, din neatenție, din neadaptarea la condițiile de drum. Sunt numai niște exemple dintr-o arie îngusta, dar daca le privim relaxați se pot aplica peste tot in viața noastră. Uneori nu avem răbdare, timp, chef sau e fizic imposibil sau lucrurile nu sunt bine înțelese si eroarea apare. E parte din viața noastră, fără ea nu s-ar putea, fără ea n-am avea sare si piper.

Life is too short to safely remove…

Si din eroare se nasc tensiuni si din tensiuni se nasc discuții si rețeta e gata! Si e ca o boala, ca un virus, se transmite si ataca brutal, încețoșează privirea, îngreunează si blochează mintea…

Da, sunt o persoana dificila, dar încerc sa fac lucrurile bine!

Si tu ești! Si tu ești o persoana dificila, si tu dai vina pe vreme, pe mașina, pe praf, pe vânt, pe oameni…

Cum facem sa schimbam asta, cu toții odată?

Fug

Fug. Si ma uit cu coada ochiului inapoi. Oare am scapat? Inca n-am obosit. Dar de cine fug? Sau fug dupa ceva? Inainte se vede clar. Pana la prima curba. Nimic interesant. Si eu fug. Ma opresc brusc… Sunt ok, dar de ce fugeam!? Nu vine nimic dupa mine si nu trebuie sa fug sa prind nimic din urma, dar trebuie sa fug!
***
E dimineata. Off, iar m-am trezit inaintea ceasului. Si am cam dormit cu pauze. Sunt deja agitat? Abia m-am trezit. De fapt nici nu m-am trezit, doar mi-a zburat somnul…
***
Mai am cativa pasi pana la munca, e relativ devreme. Merg apasat. Oare chiar ma grabesc? Plimbrea de la metrou pana la birou cam 20 de minute e recomfortanta. Imi da timp pentru mine, deja am tabiet, ma amuza cand reintanesc aceiasi oameni, aceleasi masini, probabil cam la aceeasi ora in fiecare zi.
***
Mi-am facut lista de prioritati, de azi ma organizez… parca ar fi bancul ala cu cele mai frecvente minciuni le studentului: de maine ma apuc de invatat, de maine ma las de fumat, da-mi 5 lei ca ti-i dau maine… Asa si eu – ma apuc de organizat. Adevarul este ca … suna telefonul … intra sefu … inchid telefonul inainte sa aflu ce dorea colegul… iar nu merge ceva pe computerul sefului … ma ridic … acelasi discurs… caut pe google … suna iar telefonul … in birou se vorbeste tare… nu inteleg nimic… incerc sa citesc de pe computer … intra un mail urgent… suna un alt manager nu merge ceva pe mail … mai vine un meaj de la un coleg… hei! E virus nu il mai da si la altii… e ora mesei, o ora pauza … suna telefonul nu merg contractele trebuie urgent unul pentru un client nervos… da, sunt inca in lucru… ok il facem pe asta inainte. Pauza a fost de 15 minute… in birou e cald … sau mie imi e cald. S-a facut ora 3, deja imi vajaie capul… vreau ceva dulce… intaritor… vine sefu, tot nu s-a rezolvat cu eroarea!? Platim o groaza de bani pe IT si nu merge nimic, nimic! … e deja ora 5 … oare vreau sa se termine mai devreme sau sa mai dureze inca o zi ca sa apuc sa ma uit la lista de prioritati!? E ora 6 ma simt deja depasit moral ca o masina veche pe autostrada. Nu mai gasesc viteza a 5 –a cand altii au cutie automata cu 8 trepte si ambreiaj cu nume hidro nu-stiu-cum… nu se mai termina calvarul.
***
Drumul pana la metrou pare mai scurt acum, e zgomot de la masini si a inceput sa fie cald. Mai e putin pana la metrou.
***
Ajung in parc, as lua-o la goana, in sfârșit după o zi lunga un loc placut, cu verdeata, copii zglobii, lume care se plimba, as fugi dar ma incrurca ruxacul si nici sa fug nu imi vine ca e prea placut drumul. De ce sa fug, nu ma grabeste nimeni!

Căutarea

In fiecare zi caut … caut cate ceva, insistent, un lucru, un gând, un moment, o senzație. Poate nu același lucru in fiecare zi, dar căutarea e continua.

Încep de dimineață când caut puterea sa deschid ochii si sa accept ca a început o noua zi. Nu mi-e somn, dar mă pricep foarte bine sa ascund adevăratul motiv pentru care nu m-as ridica. Mă prefac somnoros si mă amăgesc ca îmi sta bine.

Apoi caut ochelarii care pot fi unde i-am lăsat sau unde credeam ca i-am lăsat. Apoi periuța care invariabil e in același loc, oare de ce o mai caut? Mai bine o legam cu scotch de mana cu o seara înainte ca sa scap de penibilul momentului. Măcar pot sa mai stau cu ochii închiși o bucata!

Caut ceva de îmbrăcat, caut sa se asorteze lucrurile de pe mine. Caut telefonul, caut ceasul, caut cheile, pantofii.

In fine, am ieșit pe ușa. Oare am uitat ceva, pipai instinctiv pe buzunare unu, doi, trei, hmm, cred ca le am pe toate, pot sa îmi continui căutarea…

Trafic, tramvai, metrou, zgomot si agitație, caut un pic de liniște ascultând la caști. Nu mi se potrivește melodia, caut următoarea si următoarea.

Ajung deja obosit la munca unde trebuie sa îmi caut mimica profi si sa răspund politicos la binețe: „Neata ce faci?” „Neata, bine fac!” răspund, hmm ce sa le spun ca eu caut ceva… oare ar înțelege? „Neata, caut!?” ar zice ca-s nebun…

Si apoi caut si iar caut… si orele trec, cu sau fără sens. Si așa mai departe…

 

Doar căutarea are sens, in sine.

Oare animalele caută? Oare unui câine i-ar pasa daca foarfeca ar fi la locul ei sau nu? Ce ar fi ca in fiecare zi sa aibă mâncarea in alt loc si bolul de apa de fiecare data mutat. Oare s-ar amuza?

Oare căutarea este amuzanta? Ne amuzam teribil când căutam perechea unui ciorap deja încălțat si el se ascunde ostentativ, nu-i așa? Si daca acea căutare nu are rezultate, e de-a dreptul hilara. După legile lui Murphy lucrul căutat este in ultimul loc posibil. Corect, ca apoi, odată găsit, căutarea încetează si literalmente este ultimul loc.

Căutarea are fazele ei care nu pot fi nici grăbite si nici sărite. Efortul de a le modifica duce la anularea acțiunii si reluarea ei de la început. Nu o putem fenta, este parte din noi si cum pe noi nu ne putem nega… asta e! Ne putem doar împăca cu gândul!

Dar mai are variante ajutătoare, prima e cheamă un prieten: „tati, unde sunt pantalonii mei?”. Variantele ajutătoare produc un transfer de energie intre cei doi participanți la acțiune. Energia se transfera conform principiului vaselor comunicate din mecanica fluidelor, care tinde sa echilibreze balanța intre cei doi. Adică o parte din energia celui neafectat de căutarea este cedata involuntar primului care o consumase negăsind obiectul respectiv. Astfel energia unei căutări este constanta: „Nu știu, întreabă pe mami!” si iată cum apare al treilea participant la fenomen si care si el va ceda energie: „Nu știu nici eu, ia vezi bunica știe? Poate ea ti i-a mutat!”. Următorul participant poate avea sau nu rezolvarea si atunci se decide ce se întâmplă cu energia acumulata. Ca un adevărat fenomen meteorologic fenomenul căutării si-a atins apogeul, se poate descărca violent, direct, ca un fulger sau dimpotrivă energia rămâne neconsumata si se aduna la ansamblul căutărilor zilnice, definind un fel de clima locala.

O a doua varianta ajutătoare este organizarea. Este obișnuința unora de a pune obiectele cam in același loc de fiecare data. Poate fi considerata de alții o mica manie, obsesie sau lipsa de imaginație. Cei ordonați sunt plicticoși? Ordinea presupune un sistem de reguli care trebuie definite si apoi urmate. Daca sistemul nu e bun in totalitate sau pe părți, el se poate modifica. Esența sta in frecventa modificării regulilor. Ce este o organizare stricta, in care regula se schimba zilnic? Este o ordine cu imaginație, adică un haos. Manifestarea este similara cu legea gazelor care ocupa uniform tot volumul pus la dispoziție. Va mai amintiți experimentul de la fizica cu doua balona de sticla fiecare cu un ga de alta culoare care sunt puse gura la gura: gazele se combina. Similar regulile incerte sau prea schimbătoare tind sa mute aleatoriu obiectele căutate astfel încât energia căutării devine maxima.

Dar din fizica știm ca energia se conserva, adică ea are o valoare fixa. Si atunci observam ca energia căutării este indirect proporțională cu ordinea. Adică timpul petrecut pentru a găsi un obiect este de fapt împărțit in doua procese simple:

  • așezarea lui in locul potrivit – echivalent cu ordinea, sau aruncarea lui la întâmplare – echivalent cu dezordinea.
  • căutarea sa propriu-zisa, care depinde de pasul de mai sus.

Ca formula generală:

 

Eo+Ec= constant.

Oricum am face se pare ca nu o putem fenta. Oare nu mai are rost sa facem ordine?

Dar mai avem si excepții: ce se întâmplă daca obiectul este unul de folosință comună si altcineva îl muta de la locul lui. Pare ca nu se mai conserva energia. Va trebuie consumata o energie suplimentara pentru a contracara mutarea suplimentara introdusa. De fapt nu este o greșeală de calcul ci una de alegere corecta a sistemului de referință. Energia căutării unui obiect este de fapt referita la toți cei care interacționează cu el. „Mi-aduc aminte ca l-am pus eu bine…” așa de bine ca nu mai iese la căutare nici cu lupa. Si formula se schimba, bineînțeles trebuie ales corect sistemul de referință sa conțină toți participanții la fenomen:

(Eo+Ec)*n= constant.

Amuzamentul căutării exista, dar mereu se raportează la subiecții care nu participa direct si care s-au descărcat de energie pasând „pisica” la următorul. Dar amuzamentul este o descărcare a energiei si de aceea am figurat-o cu minus.

(Eo+Ec-Ea)*n= constant.

Aceasta formula nu reflecta complet realitatea pentru ca in ea se reflecta doar un singur fenomen. Energia întregii zile este o suma de astfel de formule, dar prea complexa ca sa poată fi modelata din cauza schimbării mereu a sistemului de referință.

In asta consta frumusețea vieții: oricum credem ca ne-am pregătit si organizat se găsește altcineva sa mute ceva de la locul lui…

„Hei, cine a văzut foarfeca? Eu am pus-o la loc ieri!”

Stop cadru

Sunt momente in viată când emoția depășește scala de măsură. Sau, poate doar media obișnuită, prea obișnuită si atunci momentele devin grele.

Câteodată când un film îmi place foarte mult sau când comicul de situație se îndreaptă spre ridicol mie îmi vine sa ies, sa mă ascund si mă mir cum ceilalți de lângă mine nu caută chinuiți de moment, de emoția transmisa,  un loc ascuns in care sa păstreze momentul sublim înainte sa se destrame.

Dar viața bate filmul.

Nu, nu trăiesc o drama sau nici vreo aventura extraordinara, viața e destul de plictisitoare încât sa se strecoare pe ’ici pe ’colo cu cate un rid „de expresie”. Dar exista acele momente pe care as vrea sa le fotografiez, si fotografiez nu e cuvântul potrivit, ci sa surprind complexitatea trăirii si sa o ascund in buzunar pentru a o savura ulterior, in liniște. Sa analizez si sa scot din acel moment esența ca un parfum fin, prea fin ca sa poată fi identificat, dar extrem de atrăgător, magnetic.

Mi-e teama ca am sa uit acele trăiri si odată cu ele ceva din mine se va pierde. E ca momentul când mângâind talpa roz a noului născut, cu piele roz catifelata suntem prea preocupați cu schimbatul scutecului sau sa nu ii fie frig micuțului si momentul se strecoară parșiv, se ascunde si dispare in graba momentului. Si atunci l-am pierdut definitiv. Apoi vine alt moment si trece si acela… Viața ne grăbește si nu înțeleg de ce!

Stop cadru!? Poate da, poate nu. Lucrurile se schimba, singurul lucru care nu se schimba e ca … totul se schimba. E implacabil, nu se poate altfel si e bine așa. Vine el alt moment la rând si cu emoția lui si noi ne schimbam si căutam alte emoții, ca cele vechi s-au cam perimat. Suntem iremediabil legați, e ca un drog si suntem prinși in viată aproape căutând schimbarea cu orice preț. Ca un carusel scăpat de sub control.

Acu, cică, așa-numita criza a adus o alta epoca, mai spirituala, in care oamenii se reîntorc la valori. La valorile care le-au abandonat alergând după bani. Dar oare acea dereglare nu a stricat îndeajuns de mult scara de valori ca acum sa căutăm echilibrul in zona greșită?

Mai găsesc cate o poza mai veche si e chiar interesant ca atunci când o privesc eu îmi aduce o trăire, daca o privește altcineva, mama de exemplu , cu siguranță are alta trăire, un străin ar zice ca arat mai tânăr… încărcarea emoțională e diferita, fiecare o leagă de propriile trăiri si e normal așa. Dar trăirea e estompata, s-a mai decolorat si a intrat la apa.

Ce reținem mai bine si mai clar? Bucurii, tristeți, necazuri? Timpul șterge culorile si lasă doar tușele mai groase, alb-negru, câteodată ușoare tonuri de gri. Ca într-un vis realitatea trăirii se amesteca cu imaginația care umple locurile lipsa. Si ne joaca feste caci imaginația a evoluat pe parcurs îmbunătățind-se sau văduvind-se pe urma experiențelor ulterioare si astfel schimba perspectiva translatând-o într-una noua. De obicei reținem emoțiile mai puternice, mai bune sau mai rele, cele rele pentru a ne feri de greșeli si cele bune pentru a ne ghida in căutarea fericirii. Sunt de fapt teama si speranța cele doua motoare după care funcționam.

Este creierul nostru care ne caută mereu echilibrul, si revin aici la echilibru ca in el sta totul. Ca sa poți merge, trebuie sa te apleci puțin înainte, altfel nu poți înainta. Viața e caracterizata de un echilibru instabil, aplecat înainte, ușor grăbit. Trebuie privit înapoi ca sa reținem pe unde am mers, in caz ca ne rătăcim, dar nu putem privi mereu înapoi. Dar instabilitatea echilibrului mai are si o alta dimensiune. Echilibrul in viața e ca mersul pe gheață subțire. Si asta nu o observam decât atunci când se întâmplă cate ceva rău. Incredibil ce fin este si cat de ușor se strica. Valorile se schimbă cat ai clipi când factori de mediu perturba peisajul. Exemplu!? Sa zicem ca ninge toata noaptea abundent si e viscol si autoritățile sunt luate prin surprindere si – colac peste pupăza – e duminică noapte si mâine e luni. E clar ziua e compromisa, se închide școala, orașul e paralizat mergem pe jos pana la metrou si de acolo iar pe jos prin nămeți printre mașini… jalnic.  Doua ore de munca sa ajungi la munca. Halal echilibru. Sau mai simplu se strica un semafor într-o intersecție mai aglomerata, un întreg cartier e varza, daca nu chiar tot orașul.

Dar si astea sunt momente plăcute totuși, nu ne putem nega greșelile din trecut doar pentru ca au fost luate niște decizii in necunoștință de cauza. Așa e viața! Cu toții greșim, e omenesc, e chiar bine, ca sa avem un reper. Ulterior aflam si informațiile lipsa si devenim mai buni. Cel puțin speram sa fie așa. Si amintirile rămân mai clar sau mai slab zugrăvite in memorie in funcție de emoție. Trebuie sa ne iubim amintirile plăcute si neplăcute deopotrivă. Hmm, aici am eu cele mai mari probleme. Nu reușesc sa le iubesc pe cele rele si mi-e teama sa nu le uit pe cele bune. Dar eu tot încerc!…

Deci – STOP CADRU! – aveți cumva un aparat de fotografiat emoții?

Moment de reculegere

Toți în jur lucrează, puțin mai posomorați, dar continua activitatea de zi cu zi. Daca cineva ridica vocea se simte vinovat apoi și tace încruntat în foile sale, în timp ce vocea mai răsună ca un ecou surd în urechile celorlalți. Vremea închisă ne tine isonul.

Viata e scurta și mereu tine sa ne aducă aminte acest lucru prin micile ei semne uneori duioase, uneori tăioase.

Azi viata e tăioasă. Am primit de dimineață o veste grea. O colega s-a stins în lupta cu viata. A fost învinsă.

Viata are o doza de inevitabil. E ca un tren în plina viteza care te poate izbi dacă ești la locul nepotrivit. Si orice speranță de a opri trenul e ori cu 5 minute mai târziu, dacă ai fi aflat ca vine, ori 5 km mai în spate dacă ari fi posibil sa fugi din calea lui păstrând totuși direcția de mers…

Cu gândul putem face orice, dar uneori gândul se blochează și el. Astăzi asa e! S-a blocat și gândul!

E o zi grea.

Taximetristul cu… probleme

Cu treaba prin București am ajuns într-un taxi. Șoferul era cam agitat și cu multe dileme mai mult sau mai puțin existențiale.

Prima lui problema erau profesorii, vădit lucru. Era foarte supărat pe un profesor universitar de matematica care nu i-a rezolvat lui o problema de copii de clasa a 3-a. Și foarte supărat insista sa ne spună problema. Mie nu prea îmi place sa fac jocul celor insistenți și m-am cam ferit. Pana la urma insistentul tot a reușit a o strecoare: “Noi doi avem fiecare un număr de mere. Dacă eu iți dau un mar vom avea același număr de mere, dacă tu îmi dai unul voi avea dublu, cate mere avem fiecare?” Deci care e răspunsul?

Eu i-am zis ca cel mai ușor e sa caute răspunsul pe Google, o sa fie foarte surprins sa îl găsească imediat. Și cel mai importat e ca matematica superioara nu e același lucru cu aritmetica. N-a părut sa îl intereseze dacă știu rezultatul. Recunosc ca m-a intrigat problema și as fi încercat sa o rezolv dacă nu eram prea obosit.

A doua lui problema fost una de logica-matematica: s-a lăudat ca îmi da el o problema pe care nu o rezolv. Îmi da voie sa îmi pun în minte un număr de la 1 la 1 000 000 și el îl ghicește. Pfff, da sigur!!! Deja ma enerva! Cică poate sa fie și cu virgula. I-am zis ca știu problema poate poate scap… nimic! Omul insista. L-am ignorat.

A treia problema! Offf, nu se mai termina drumul…

Punem pe masa un pahar din sticla și doua monezi în echilibru pe gura lui. Cum facem sa bem apa din pahar fără sa punem mana pe el. Pe asta i-am ghicit-o și i-am spus ca dacă am voie sa ating monezile, le folosesc ca mânere pe laturile paharului. Aaaa, ce fericire, am fost primul în câteva săptămâni care a reușit sa rezolve problema!!! Am crescut în ochii lui.

Acum trebuia neapărat sa ii rezolv și a doua problema, cea cu ghicitul numărului.

Deci n-am scăpat… și iată ca începe:

-Alegeți un număr în gând, fără sa mi-l spui și apoi eu ți-l ghicesc.

Pana la urma trebuit sa accept. Am ales numărul 12 nici prea mic nici prea mare. Tipul zice:

-Aduna-l cu el însuși.

-Adică îl înmulțesc cu doi…

-Nuuu, aduna-l cu el însuși, sau… da ok!

Gata!

Acum mai pune un număr pe care îl pui cu voce tare și îl aduni la rezultatul dinainte!

-Ok numărul este 7, stai sa fac și calculul… gata! Dar de ce trebuie sa ți-l spun?

Acum dai cuiva jumătate din tot ce ai.

-Ok!

-Și returnezi cuiva numărul inițial.

-Ok!

– Ti-au mai rămas 3.5 e corect?

-Da, normal jumătate din numărul pe care ți l-am spus.

-Foarte tare, dom-le, ești primul om în 6 luni care nu numai ca îmi rezolva problema dar îmi da și explicația… jumătate din numărul al doilea.

Și asa am crescut în ochii unui taximetrist cu… probleme.

Ar fi trebuit sa îmi facă cinste cu cursa ca i-am rezolvat problemele… probabil era încă supărat pentru problema de clasa a 3-a! Apropo! știe cineva răspunsul? Sau dam o căutare pe google? :))

 

 

Paranormal

S-a întâmplat pe neașteptate. Asa cum toate întâmplările grozave sunt neașteptate. Vorba ‘ceea: n-aduce anul ce aduce ceasul!
S-a întâmplat la un joc banal de spânzurătoarea, jucând împreuna cu băiatul meu. Experienta este unica si precum am mai auzit se petrece mai ales la rude de sânge.
Ne distram amândoi cautând sa ghicim animale. Eram relaxați, antrenați de jocul hazliu.
Era un cuvânt simplu 6 litere din care ghicisem deja vocalele și o consoana:  _ A _ E N A. Eu mi-am dat seama ce cuvânt este, dar el nu. Si atunci am simțit ca o sa reușim. I-am zis sa se concentreze și sa ne lipim frunțile, eu voi striga în gând cuvântul, iar el il va auzi.
Din prima nu a mers, am mai încercat o data și i-am zis sa stea relaxat și sa lase mintea limpede. El zâmbea cam neîncrezător, dar după a treia încercare s-a întâmplat… A ghicit cuvântul când i-am zis sa se gândească la un mamifer acvatic!